Agit izvoarele-n adâncuri

Prea curgătoarea culoare albastră aşezată ca un zbenghi pe fruntea dorului durut ce doare până la pierderea de minte, de suflete rănite, de viaţă ne-noimită şi de inimă de fată-femeie cu plete răsfirate pe coama munţilor semeţi în zare descriind cuvântul-gândul: Draga Mea, Dragostea Mea fără Tine, inimă-suflete, nimic nu poate fi cu rost în Fire…
Pădurea-şi strânge frunzele pe-acasă şi-n glas de flaut tânguit ca o nimfă-n vene-mi curgi aiurindu-mi ochiul-privirea de nu mai ştiu pasul creştinesc către altarul din suflet unde-mi şezi – odaliscă a sentimentelor mele cuminţi. În fiecare seară şi noapte vin şi-ţi aşez la picioare sărutul neînceput ca ofrandă pentru zei.
Agit izvoarele-n adâncuri să-mi dăruiască zâmbetul tău-Lacrima pe care o beau însetat picătură cu picătură… Şi astfel mă trezesc într-o dimineaţă senină, singura şi încă una care începe totdeauna cu dor lăsându-şi braţul sidefat până dinaintea plecării tale definitive… Iubito, iarna asta vine ca o nimfă a tuturor nimfelor să-mi aranjeze rotund rostuirea verbelor pe care ţi le scriu…
Dintr-o dată toate culorile sunt mov şi roşii… Dintr-o dată e cald peste tot în casa sufletului meu. Tu ești prezentă! Iată miracolul acestor întâmplări nemaitrăite, e iarnă, draga mea, în sufletuil meu e o iarnă cum nu a fost și nici n-o să mai fie.
Ah, pierderea de minte a dorului care doare! In culori doare, niciodata necolorat. N-am experimentat movul dar stiu durerea albului de iunie dintr-o margareta cu petale rupte, numarand destramarea iubirii , arsita de galben a papadiilor cand izbucneste primavara in potop de verde si arde ca un bulgare de soare…si mai stiu rosul cufarului uitat intr-o gara, cu o inima inchisa inlauntru-i.
Da, da, da… cufărul roșu…, păpădiile, sufletele despletite în fuioare lungi de ploi, albul, alb și astru în albastru, margaretele și gara…