AMOR DE P(R)OST

În Postul Paștelui trecut mi-a venit şi mie, ca omului tot, să fac amor. Se nimerise să fie ale dreac’ de bună şi nu se putea amâna, nu suporta o transgresare metafizică până dincolo de sărbătorile sfinte. Aşa că, nefiind dus la biserică (nici nu s-ar prea putea, nici nu ar avea cine să mă ducă), am trecut la fapte. Noaptea era lungă şi senină.

În faţa mea se aşeza întinderea nesfârşită a cearceafurilor albe pe care stătea ea, tolănită-arţăgos-provocatoare (că deh!, cine-a zis că femeia-i ochiu’ dreacu’ a ştiut ce spune!). Nu prea voiam, dar nici nu se putea s-o las să creadă că nu sunt în stare. Aşa că m-am decis: o fac, dar o fac aşa cum ştiu io, artistic, după metoda Tao. Aici………………………………………..e descrierea actului în sine…….aici……………… e lungimea actului şi-a celorlalte chestii ………………..iar aici e finalul acţiunii. 

„Romeo, ştii?, azi noapte nu te-am prea simţit. Nu trebuie să-ţi faci griji. Io nu mai rămân gravidă. Ce rost ar avea? Trebuia să-ţi dai drumu”, îmi zise ea a doua zi la cafeaua de dimineaţă, care nu se bea fără consumul unei jumătăţi de pachet de ţigări… Să-i spun de ce nu „mi-am dat drumu’ ar fi fost inutil, oricum nu ar fi înţeles, oricum capul ei blond, colorat cu irişi albaştri nu ar fi procesat corect informaţia. Aşa că m-am mărginit să mai trag tacticos o ţigară privind adânc-filozofic cealaltă femeie alcătuită din fum: „Draga meaaaaaa, oare ai uitat că suntem în Marele Post al Paștelui?”  Să vă mai descriu privirea ei uimit-ucigătoare…

Aseară, distinsa doamnă platinată mi-a făcut, din nou, o vizită neanunţată. Şi dă-i cu bere, dă-i cu vin (din hăsta nou, făcut de mine – cu mânuţele astea două am făcut fo damigene nouă ), cu ţigări şi o cafea, hopa sus, bărbatu’ din mine (care este!) cu pretenţii de împerechere. Ea, şi ea, că doar ne ştim. Hai uşor, hai cu spor, pe pat, sub pat, pe şifonier, în frigider, de la animalul cu două spinări la poziţia echer în care eu aveam de gând ca, de data asta, să termin, să nu mai aibă duduia a-mi reproşa pe urmă la cafea şi juma’ de pachet-ţigări… Şi dă-i şi dă-i, căci dama avea două mingi de bowling de toată stima şi onoarea, şi dă-i, precum ziceam până gata-gata să-mi dau suflu, când, simţind ea (toate femeile simt asta!) că-mi vine, odată se arcuieşte, precum broasca de pe lac, şi face un salt înainte (dreac’ ştie cum – de se şi lovi cu capu-i frumos de perete), lăsându-mă în gol, bestecăind aerul, împroşcând pernele cu ceea ce nu se rosteşte, dar se ştie de când lumea şi pământul… M-am prăbuşit ostoit peste propria mea producţie atât de îndelung muncită şi după ce m-am limpezit la capete-amândouă, o privesc la rându-mi cu uimire… Vipera rânjea în colţul buzelor. Ce-a fost asta, o întreb?

„Dragul meu, oare ai uitat că suntem în Marele Post al Crăciunului?!” zise şi-şi plimbă goliciunea prin faţa mea, către apa fierbinte a duşului…

• 1