AMOR ÎNGHESUIT

Într-o zi de sâmbătă trec pe la Relu. Relu a fost cel mai bun prieten al meu din Codlea/Brașov, oraș în care locuiam la acea dată (lucrând la „Colorom” împreună cu nevastă-mea – fostă – cu care tocmai mă aflam în divorț)…
Era o zi însorită, splendidă, de vară-n mijlocul lui august. Nu prea aveam ce face, așa că ne-am așezat în grădină la umbra unui pom pentru o partidă de șah. N-apucăm noi bine să facem câteva mutări că apare Romulus, pe care eu nu-l cunoșteam, dar care era prieten bun cu Relu. Venise însoțit de prietena sa, studentă, însoțită, la rândul ei de o colegă venită-n vizită de la București . „Ce faceți voi aici? Nu vedeți ce cald e? Hai să mergem la ștrand, facem un grătar, luăm o ladă cu bere și stăm până mâine că și-așa e duminică și nu se lucrează” ni se adresează Romulus. Chiar așa, întărește și prietena lui… Îl privesc pe Relu. Amândoi cădem de acord că ar fi minunat, numai că există o problemă. Cortul! Dacă stăm până mâine ne trebuie un cort să avem unde dormi peste noapte, că noaptea e frig la ștrand și dacă, între timp, mai vine și ploaia?. Tu nu ai cort? Parcă aveai unul, i se adresează Romulus lui Relu. Ba da, am un cort numai că acesta e pentru două persoane, iar noi suntem deja cinci, răspunde cel întrebat. Lasă că vedem noi cum facem. E bun și ăsta. Dormim pe rând, sau dormim afară pe pătură că-i destul de cald și noaptea. Vedem la fața locului, concluzionă Romulus, un atlet desăvârșit cu o musculatura evidentă, care se desena agresiv sub tricou-i subțire.

Ne-am pregătit în scurt, am luat cortul, cele necesare și am purces la drum. Cine cunoaște orașul Codlea știe că ștrandul se află departe, în afara orașului, cumva în mijlocul unei păduri. Cam la un ceas distanță de mers pe jos.
În fine, am ajuns. La ștrand aglomerație ca la balamuc! Nu aveai loc să arunci un ac, darămite să mai instalezi un cort. Știam cu toții că la dreapta, cam la două-trei sute de metri se mai află un lac la baza unui deal, unde s-ar putea să avem șansa găsirii locului potrivit. Mergem. Și acolo multă lume. Căutând cu atenție însă am găsit, în sfârșit, un loc mai la soare și mai aproape de apă. Oamenii, spre seară, aveau să plece, așa că nu ne-am simțit deranjați în intenția noastră d a sta până a doua zi.

Am instalat cortul și ne-am împărțit sarcinile: eu trebuia să merg prin pădure după vreascuri și lemne uscate pentru grătar, iar Romulus și Relu, înapoi la ștrand, pentru a cumpăra două lăzi cu bere. Fetele au întins pătura la soare și au amenajat cortul pentru noaptea care va veni.

Am mâncat, am băut și ne-am așezat pe pătură, cu burțile-n sus, sporovăind la o cafea și o țigară. Relu a scos cărțile de joc și am încins o șeptică. Ne-am plictisit repede. Atunci mi-a venit mie ideea să le ghicesc în cărți. Știam să ghicesc în cărți, în cafea și chiar în ceai… Băieții n-au „mușcat”, s-au prins numai fetele. Repede le-am lăsat cu gura căscată. Apoi, iar ne-am întins la soare.  Liniștea și pacea păreau că tronează asupra noastră… Asta n-a durat mult…

De undeva, de pe deal, de nicăieri, cobora, venea către noi Ea, Zeița (am s-o numesc astfel, pentru că niciodată n-am știut cum o chema). Cu părul despletit, bucălat, până pe umeri, într-un costum de baie negru, venea, venea, venea ca într-un slow motion, de la care nu-mi puteam dezlipi privirea. Nu înțelegeam de unde și cum a apărut așa, ca Afrodita din spuma mării, sau ca nu știu ce, extrem de prețios, din inima pădurii, din apa lacului, din miezul muntelui… Credeam (speram chiar, în subconștient) că nu la noi se va opri, că va trece mai departe către, cine știe, un grup de alți oameni, de mai încolo…
Dar nu, ea se opri la noi! Stăteam pe spate, cu brațele sub cap și cu ochii beliți a uimire. Privită de jos era de o frumusețe de nedescris. Armonioasă peste tot părea un templu grecesc la care lucraseră generații întru desăvârșirea lui. Zona pubiană îmi provoca întreaga ființă tulburată deja accentuat. Mă simțeam panicat și nu înțelegeam de ce. Prinse glas. „Ce faci Romulus? Ce faceți voi aici?” Aha, începeam eu să mă dumiresc. Îl cunoaște pe Romulus, deci nu greșise când s-a oprit în dreptul nostru, pentru că ea, de fapt, la noi venea, la Romulus pe care, iată, îl cunoaște… „Bine. La plajă, la un grătar… Da tu, singură?” întrebă Romulus. „Nu, cu fratele tău, a rămas în urmă, dar vine și el.” Se așeză, turcește, lângă noi pe pătură. „Vrei o bere, o cafea, un mic, ceva?” Da, a vrut din toate câte un pic. În timp ce-și alimenta trupul cu cele necesare, o urmăream cu coada ochiului, cu discreție, ca să nu dau de bănuit cuiva că aș avea vreun interes în ce-o privea. Fiecare gest al ei mă interesa, provocându-mi reacții la nivelul ființei… Creierul îmi era în flăcări și a început să genereze scenarii de-a valma astfel încât nu mai eram în stare să articulez o idee coerentă.  Ajunsă la cafea, ușor-ușor mă luminez. Aștept s-o termine. Îi propun să-i ghicesc în zaț. Chiar, cum să nu, sunt foarte curioasă, zice, și-mi întinde ceașca din care tocmai băuse. Am dat tot ce am avut mai bun în mine, am trecut prin toată psihologia pe care o știam, am încercat și am reușit să fiu cel mai bun ghicitor în cafea de când mă știu. Efectul a fost evident: ochii au început să-i strălucească, privirea ei către mine era una interesată, curioasă, magnetică. Dintr-o dată am văzut-o așa cum este: o femeie obișnuită, normală, foarte frumoasă, e drept, dar care, și acesta era cel mai important lucru, este abordabilă, accesibilă. Am reușit să creez între noi un flux magnetic imperceptibil de către cei din jur dar sesizabil la nivelul ființelor noastre două.

Soarele dădea semne că are gând să apună. Trebuia să ne pregătim să facem focul de tabără. Am plecat iarăși, împreună cu Relu, să căutăm prin pădure, lemne uscate pentru foc.

Când ne-am întors, cu brațele pline de lemne, tocmai venea și el, prietenul Zeiței și fratele lui Romulus, un brunet înalt, solid, bine făcut, șofer de TIR (cum aveam să aflu ulterior). S-a așezat, strategic, lângă lada de bere din care, ca un ceasornic însetat,  la fiecare jumătate de oră, bea câte o sticlă. Berea se cam împuținase și se impunea, cât încă mai era lumină, să meargă cineva să mai cumpere o ladă. Romulus își roagă fratele să facă el acest drum la ștrand „că și-așa văd că bei fără să te oprești, iar noi, ceilalți nu mai avem nici bere nici bani prea mulți”. Spre surprinderea noastră, cel rugat refuză cu agresivitate. Între cei doi frați se naște un conflict (ceva mai vechi, se pare). Are loc un schimb de replici dure, insulte fără menajamente, până la amenințări reciproce, cu bătaia. Punctul culminant l-a reprezentat momentul când Romulus, furios la culme, și-a aruncat cuțitul de vânătoare, care s-a înfipt în țărână exact între picioarele fratelui său. Toți ne-am îngrozit! Am intervenit, fiecare cum am putut, pentru a detensiona conflictul. Aparent frații se liniștiseră, nu fără a-și promite unul altuia o revanșă pe măsură, dar în altă parte și în alt timp. În orice caz nu acum era momentul.

Am plecat cu Relu după încă o ladă de bere, iar cei rămași au aprins focul de tabără, căci se înserase deja. Berea rămasă se împuținase în mod vizibil fiind confiscată de prietenul Zeiței. Dar, cum orice pleașcă are și reversul ei, efectul berii consumate începu să fie din ce în ce mai vizibil asupra consumatorului. Astfel că „subiectul” devenise tăcut și rareori se exprima inteligibil, singura lui preocupare fiind sticla de bere pe care n-o lăsa din mână.

Era frumos. Era noapte deja. Stelele puzderie pe cerul senin. Ne adunasem în jurul focului în care trosneau lemnele uscate. Zeița, lângă mine, tăcută. Am stat destul de mult la căldura flăcărilor fără ca nimeni să scoată vreun cuvânt. Odată cu noaptea se lăsase și răcoarea firească atunci când te afli lângă o apă, în preajma pădurii și la poalele unui munte. Berea, căldura focului și oboseala (probabil) îi închisese ochii șoferului de TIR făcându-l să se lăse moale, pe spate, în iarbă. Scurtele sale perioade de sforăit  ne-au dat certitudinea că somnul pusese stăpânire pe el. Noi încă mai rezistam.

La un moment dat Zeița își lăsă capul pe umărul meu. Am tresărit cu uimire. I-am privit pe ceilalți, pe rând, să văd ce reacție au la gestul făcut de Zeiță. Nimeni nu părea să fi văzut ceva nepotrivit. Dar dacă se trezește furiosul ei prieten și ne vede, ce mă fac? Pe unde scot eu cămașa, că de pus cu el era exclus să mă pun?! Creierul meu era din nou în alertă. Trebuia găsită o soluție. Apropierea fizică a Zeiței, capul său pe umărul meu, părul său buclat care-mi mângâia obrazul, toate acestea erau lucruri care, pe lângă faptul că-mi tulburau adânc făptura, erau prea plăcute pentru mine pentru a le respinge.

Toată lumea fiind letargică, decizia (am simțit asta…) era asupra mea. Ar cam fi cazul să ne băgăm în cort, să încercăm să dormim cum om putea, zic. „Da, chiar”, au fost cu toții de acord. Am început să dau indicații: o să fim cam înghesuiți, dar asta e, o stăm ca peștii în conservă. Propun să ne așezăm așa: Romulus la marginea din stânga, lângă el prietena lui, lângă prietena lui prietena fratelui său, apoi eu, după mine prietena prietenei lui Romulus și, în fine, la marginea din dreapta, Relu. Vom sta pe o parte, că altfel n-avem cum. O să luăm pătura să ne învelim. Fratele dormea dus, așa că nu se mai punea problema lui. Își găsise singur locul. 

Zis și făcut. Ne strecurăm în cort, conform indicațiilor mele, pe o parte. Acum, asupra părții pe care va dormi fiecare nu mai puteam hotărî eu. Fiecare s-a așezat pe partea care-i cădea mai bine. Eu am rămas două secunde la urmă să văd pe ce parte se așează Zeița. Pe stânga. Bun, deci mă voi așeza pe partea dreaptă astfel încât să fim față în față. Gânduri necurate îmi treceau prin minte, recunosc.

Mie-mi place să dorm așa, am zis cu glas tare, băgându-mi mâna între frumoasele pulpe ale Zeiței, până la sex. M-a respins. Mi-a îndepărtat mâna. Am băgat-o din nou. Iar mi-a respins-o. Am mai încercat o dată, cu mai multă hotărâre, decis să opun rezistență maximă dacă mă respinge. Zeița nu a mai schițat nici un gest. M-a acceptat. În cort, întuneric beznă și tăcere mormântală. Puteai să crezi că toată lumea doarme, dar eram sigur că nu e așa, că fiecare își caută de făcut câte ceva pe sub pătură cu ce avea la îndemână. De Relu nu sunt sigur că ar fi făcut ceva, așa că e posibil ca el să fi adormit. Eu însă aveam treabă. Și încă ce treabă. La început mâna mea a stat liniștită între pulpele Zeiței, pentru ca aceasta să se obișnuiască cu evidența. Încet-încet, însă, am început să-i mângâi sexul. Mai întâi ușor, apoi mai hotărât până ce mi-a dat libertatea să fac ce vreau. Când am simțit că e momentul i-am luat mâna și i-am tras-o spre sexul meu erect, dar aflat încă în strânsoarea blugilor. A început, la rândul ei, să-mi mângâie și să-mi maseze ușor, cu vârful degetelor, glandul ițit deasupra prohabului. Jocul acesta era înnebunitor. Dura de câteva minute. Simțeam că-mi plesnește capul, că inima nu mai are loc în piept să bată, că sângele-mi va năvăli năprasnic pe nas și prin urechi. Trebuia să existe o rezolvare, trebuia să mă descarc, așa nu se mai putea. I-am vrut sânii, dar una e să vrei, alta e să ajungi la ei. Zeița își ascundea sânii sub un sutien cum nu mai întâlnisem până atunci. Un sutien fără nasturi la spate, fără copci, fără nici un pic de elastic. Puteai să juri că a fost turnat pe ea. Nu puteam să-i dezgolesc sânii sub nici un chip, la modul elegant și fin.  Atunci am devenit brutal, o brutalitate controlată, și dintr-o smucitură i-am dezgolit. S-au revărsat asupra mea două comori în care mi-am afundat obrazul și gura însetată ca în apa unui izvor. Am început să-i sărut nebunește, să le mușc delicat sfârcurile, să mă joc cu limba pe conturul lor, să le respir parfumul amețitor de uriașe piersici… I-am lăsat o clipă pentru a-mi trage fermoarul pantalonilor eliberându-mi sexul gata de atac. În momentul acela s-a întâmplat un lucru ciudat. Zeița și-a retras mâna. I-am prins-o și am încercat să i-o pun din nou pe sex. Nu am reușit, și-a retras-o cu mai multă hotărâre. Atunci am prins-o cu ambele mâini și am încercat din răsputeri să-i dirijez mâna spre sexul meu zemuind deja. Era mai puternică decât mine și mâna ei nu s-a lăsat înduplecată în nici un chip. Ce explicație să dau acestei decizii? De ce nu mai vrea să mă atingă, deși până acum m-a mângâiat? Singura explicație plauzibilă a fost aceea că așa, eliberat din strânsoarea pantalonilor, sexul meu ar fi putut, ejaculând, să-i murdărească ei costumul de baie. Iarăși m-am panicat. Iarăși trebuia să caut o soluție la această situație nou ivită. Simțeam că sunt în mare pericol dacă nu rezolv cumva problema. Pentru mine, atunci, în momentul acela, rezolvarea ei devenise o chestiune de viață și de moarte. Ce să fac? Știam că nimeni nu doarme, simțeam că în cort există așa o tensiune care plutea în atmosferă. Atunci mi-a venit ideea pe care am și rostit-o cu voce tare: eu zic să ne mai întoarcem și pe partea cealaltă că am amorțit stând numai pe partea asta. Ca la un semnal toată lumea s-a executat. Fiecare s-a întors pe partea cealaltă. Numai eu nu! Am rămas pe aceeași parte, astfel că Zeița se afla acum cu spatele la mine, exact așa cum mi-am propus. Acum fundul ei bombat mi se oferea cu generozitate. Mi-am apropiat sexul de el, cu grijă, să nu simtă ceva prietena prietenei lui Romulus care mi se lipea de spate. De apropiat mi l-am apropiat, dar pe unde să intru, căci slipul Zeiței era asemenea cu sutienul ei: fără pic de elastic, fără copci, fără șnur legat cu floare, fără nici o posibilitate de a-l da jos. Turnat exact pe forma lui, ca și sutienul pe forma sânilor. Trebuia să aplic aceeași brutalitate controlată. L-am prins cu o mână de o latură și cu toată forța pe care o aveam în braț l-am îndepărtat un pic. Cu cealaltă am căutat sexului meu acel loc al tuturor visurilor care-i trec prin capete unui bărbat aflat în pragul exploziei sexuale și mentale. L-am găsit, umed și cald, așteptându-mă parcă. Am apăsat, am împins. Da, era bine, era minunat. Acolo, acolo… Am început să mă mișc ușor-ușor, abia perceptibil, deoarece orice mișcare ar fi fost simțită de ceilalți, mai ales de fata din spatele meu. Numai că atunci când dorința și plăcerea depășesc  limitele suportabilității îți vine foarte greu să te controlezi. Fata din spatele meu și-a dat seama imediat că eu mă mișc în acel fel specific și, electrocutată parcă, s-a retras cât a putut de mult înghesuindu-l pe bietul Relu în marginea cortului să-l scoată afară pe dedesubt. Asta a fost bine, pentru că mi-a dat spațiu de manevră. Acum era mult mai simplu pentru ca toate lucrurile să fie duse la bun sfârșit. Mă agățasem cu o mână de sânii preafrumoasei Zeițe, cu cealaltă țineam marginea slipului ei de neînlăturat și cu trupul făceam ceea ce de mii de ani face bărbatul unei femei… Ca o implozie necontrolată și sacadată a fost momentul orgasmului. Am strâns-o în brațe spasmodic atât de tare încât am silit-o să-mi răspundă cu aceeași putere strângându-mi sexul între coapsele ei unde-și aduse și mâinile amândouă. Simțeam cum, la rândul său, sexul îi pulsa ritmic ca dovadă că ajunsese la orgasm…

Noaptea se adâncea lină în cântece de greieri. Stelele continuau să strălucească, mintea mea asemenea lor avea străluciri de îndumnezeire. Trupul Zeiței de lângă mine, satisfăcut,  asemenea mie, se lăsa încet în matca lui firească și-l cuprinse somnul.

A doua zi, când plecam, Zeița mi-a tras o palmă peste fund. „Ia uite, numai pantalonii sunt de el” și mi-a făcut semnul acela în dreptul buzelor: tăcere totală, să nu spui la nimeni…

Acasă l-am întrebat pe Relu dacă a simțit ceva deosebit în noaptea pe care am dormit-o în cort. Nu, nu simțise nimic. Asta era bine și mă mulțumea deplin…

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.