BANCA IUBIRII DIN CIMITIR
Există acolo o bancă, în cimitirul din Piatra Neamț, în fața căreia mă opresc îndelung atunci când mă retrag spre locurile natale, încercând să-mi imaginez cum îngera mea făcea sex cu un anume doctor de cap din capul ei, căci îngera are și cap, nu doar aripe… cad frunzele-n noaptea-nstelată peste trupurile lor înlănțuite, ea stând cu spatele pe lemnul tare oferindu-i lui larga deschidere-fantă spre întregul sistem filosofic al devenirii noaste ca oameni și al neființei finale… în care el transpirând își dă drumul ca pe o pantă alunecoasă, abruptă de pe care nu te mai poți întoarce oricât ai încerca, oricât ai vrea tu asta… Stau și privesc îndelung, cum spuneam, banca iubirii din cimitir… simt un maximum de minusuri și-mi amintesc cum îngera odată săvârșită-n poftele ei carnale, întoarsă acasă la maică-sa, căci avea și-o mamă, fusese luată la rost de aceea pe motivul fusului orar la care se-ntrupa ca o intrusă-n locuința lor comună… Îngera motiva și miza pe neputința ei de a se detașa de acel X-doctor de care nici nu-și mai amintea, ci, odată încorporându-l în trupul ei generos, își amintea doar contextul trăit în preajma lui… după care s-a retras în camera ei… a aprins lumina și iarăși năvăli peste sine nevoia aia năprasnică să cadă, să fie de plumb „să nu mai exist”… a ieșit pe balcon același aer proaspăt, tare ca atunci când cu el pe banca iubirii din cimitir… și camera asta îi amintea de el… a luat o carte din raft, a început să citească și m-am înfățișat eu în fața ei pentru că avea nevoie de liniște, iar prezența mea o liniștea… pe urmă Bach („ca de obicei” atunci când eram împreună…)… a încercat să doarmă, zadarnic, o invadau imaginile cu el (Bălțătești, Războieni)… atunci era departe de realitatea prezentă… lucrul acela îl voia și acum, avea nevoie de acea stare… și din nou avu senzația de ceva greu, apăsător de care era necesar să se elibereze… din senin a început să plângă, parcă de fericire sau așa ceva, lacrimi fără scop, fără cauză… de ce plângi tu îngera mea? Nu știu „Lacrimile îmi izvorăsc așa din ochi. ..poate că ai tu ceva în tine care mă face să plâng fără voia mea”… flutură o aripă de parcă ar fi voit să alunge un gând imaginar… teama de a nu înnebuni se făcu prezentă… îi era teamă de această perspectivă… o alunga dar și-o dorea în același timp… faptul se-ntâmpla identic și ciclic de când cu el acolo-n cimitir, poate era o chemare a spiritelor celor dispăruți care-i priveau cum se-nverșunau în iubire… iar teama, iar dorința de a nu mai exista… a început să gândească și să-și imagineze că era deja moartă. Chiar a început să simtă asta. O priveam oarecum circumspect și parcă un soi de teamă se răsfrângea și asupra mea… dacă nu mai e? dacă chiar murise și eu nu știam?… Dar nu, nu putea fi real… îngerele nu mor… ele sunt veșnice… de asta m-am convins a doua zi dimineață când am auzit-o în bucătărie cântând Valsul nr. 2 de Shostakovich, pe care-l dansa minunat în papucii ei din lână frumos colorată…
