CA SĂ POŢI CREŞTE ÎN MINE…

2016

Nu ştiu dacă merit atâta bucurie pe care mi-o produce gândul la tine. Simt că începe să doară… Dorul meu are tălpile rănite şi nu e drept. Ştiu că orice început este frumos.

Dar cum să faci? Să elimini începutul? Să-l ocoleşti? Ştiu: să-l primeşti cu echilibru, să nu-ţi faci iluzii prea mari, să nu speri prea mult şi prea multe. Oare prea multă raţiune nu strică, nu dăunează iubirii, oricărui început? Nu e mai bine oare să-ţi laşi inima să vorbească în locul raţiunii? Instinctul meu nu mă înşeală. Iată de ce simt ceea ce simt. Oare ce rost are pentru tine slabul contur al fiinţei mele? Tu care meriţi totul! M-am alinat la gândul ca te găsesc liberă, fără rădăcini pământene, ca sa poţi creşte in mine. Sunt fragil poate, prea sensibil, dar nu port in cuprinsul meu nici intunecimi şi nici nisipuri mişcătoare. Sunt viu, o viaţă care ţi-a simtit căldura şi a aflat cât de frig i-a fost până te-a găsit, care a simţit sufletul din care m-ai hrănit cu lumina şi încredere… Am de trecut munţi de tăcere, am de aflat izvoarele apelor tălăzuite în fiinţa ta… Nu e un joc. Şi asta e grav! De la o vreme din vreme am făcut obsesia care erodează, boala care obsedează, nefiinţarea care zideşte durabile baricade împotriva neantului, ghemul luminii care naşte iluminate idei gânditoare… Ce brazdă-i nobilă fără samânţă? Ce creier fără gândire, ce inimă fără simţire-şi justifică fiinţarea? Atâtea stele zvâcnesc în zadar pe un cer creponat atâtea ace sub pleoape se-adună. Da, dacă aşa trebuie, nu-mi voi face iluzii prea mari, voi pune surdină simţirii, voi stinge cu gheaţă focul din piept, voi lua pastile împotriva durerii… Şi-atunci când nimic din toate astea nu voi mai putea face, mă voi ascunde într-o ceață adâncă sau mă voi preface-ntr-o stâncă…

Lasă un răspuns