ADYA (III) – CEASUL
A trecut pe lângă mine regeşte, fără să mă privească nici măcar aşa cum ai privi o furnică. Era a doua oară în acea zi când ni se întretăiau drumurile. Mi-am spus: dacă se va mai întâmpla o dată înseamnă că e un semn, că destinul vrea ca noi doi să ne cunoaştem şi, în consecinţă, o voi aborda cu orice risc.
Traversam, în acea vreme, „perioada mea de artă plastică”. Eram, carevasăzică, pictorul lui peşte prăjit şi expuneam 3 lucrări în salonul Galeriilor de Artă din Piatra Neamţ (situate la parterul „Blocului Turn”), într-o expoziţie colectivă. Aveam două tablouri de dimensiuni reduse („Autoportret” – influenţă Tonitza, şi „Jucătorul de şah” – influenţă Kandinsky), precum şi o lucrare de mari dimensiuni, un triptic (intitulată „Triptic nemţean” – stil personal).
Am intrat la Galerii să-mi mai admir „opera”, să văd dacă sunt (şi câţi sunt) vizitatori, să citesc ce s-a mai scris în Cartea de Oaspeţi a expoziţiei. După ce am făcut un tur al Galeriilor, cam 15 minute, am ieşit cu gândul să mă îndrept spre casă. În faţa mea, la nici 10 metri, în aceeaşi direcţie de mers, îşi legăna coapsele-i dumnezeieşti EA. Am rămas cu gura căscată şi cu pasul în aer: ce mă fac? Era a treia oară când îmi ieşea în cale. Făcusem legământul cu mine însumi că dacă se va întâmpla acest lucru voi „trece la atac”, o voi aborda.
Bine-bine, una e să zici asta în gând şi alta e să treci la fapte. Mergeam în spatele ei şi rumegam la gânduri în timp ce mă apropiam câte un pic de EA. Cum dreak să fac? Cum s-o abordez? Nu eram, nu sunt genul care fluieră după femei, nu abordez cu „hei, singurică, singurică” etc. În astfel de situaţii, soluţia, inspiraţia de moment era salvatoare pentru mine. Trebuia să găsesc ceva la ea, pe ea, de care să mă leg. Trebuia să fiu original, s-o fac, s-o oblig să mă privească, să-mi acorde atenţia ei zeiască, mie, muritorul şi viermele de rând care eram. În timp ce mă apropiam tot mai mult îi simţeam şi îi vedeam aura puternic luminoasă. Mă pătrundeam de acea dâră inconfundabilă de sexualitate ameţitoare pe care EA o lăsa în urma ei. Îşi mişca picioarele-craci ca un foarfece uriaş pe inima mea făcând-o bucăţele. Braţele-i goale, marmoreene se mişcau alene pe lângă trupu-i felin. Mai aveam câţiva paşi şi ajungeam în dreptul ei. Atunci am văzut (spuneam eu că inspiraţia de moment mă salvează întotdeauna): la încheietura mâinii stângi purta un ceas. Abia apăruseră în România acele ceasuri-cuarţ, numai că ea avea un ceas deosebit: masiv, în întregime negru, cu o brăţară metalică neagră şi un display negru. Era o raritate! Nu mai văzusem un asemenea ceas. Chiar mi-am pus întrebarea sincer: oare cum face ea să vadă cât e ora prin acel display negru?
Asta era! Asta va fi vorba mea de „abordare” (am avut eu în acel moment revelaţia). Cu aceste cuvinte, cu această întrebare o voi aborda. Am tras aer în piept (nu mai repet în ce stare eram că vă puteţi lesne imagina), am mai făcut trei paşi uriaşi, atât cât să ajung în dreptul ei pe stânga şi nici una, nici două, nici tu bună ziua, nici hei, nici salut, nici ce faci, ci pur şi simplu direct, fără introducere: „Şiiii, când vrei să vezi cât e ora cum faci”? S-a uitat la mine, mai întâi ca la un păduche, apoi a ridicat o sprânceană (că, adicăăăă, cum îmi permit eu s-o deranjez cu asemenea întrebări stupide), după care schiţând un uşor zâmbet în colţul gurii, îşi ridică braţul, aşa ca şi când ai vrea să vezi cât e ora şi zise scurt: „Uite aşa!” Gata. Asta a fost tot. Asta-i tot? Cum adică să fie doar atât? (Îmi treceau gândurile şi întrebările cu viteza luminii prin căpăţâni.) Doar mi-a răspuns. Are glas. Mi-a arătat deschidere, atenţie, trebuie MUSAI să continui cumva, cu ceva. Am întrebat tâmp: Şi dacă se strică ce faci? „Mi-l repară tata”. Şi dacă tata nu ştie? „Atunci probabil c-o să-l arunc.” Cu această ultimă replică din partea ei chiar că mi se blocase mintea. Ce mai puteam să întreb? Nimic! Aşa că am hotărât să devin serios şi să-i spun adevărul, de ce mi-am permis s-o deranjez. I-am spus povestea celor trei întâlniri, şi „aplecarea” mea pentru cifra 3 care m-a determinat s-o abordez atât de stupid.
A spus ceva de numerologie. Hopa, stai că e bine, mi-am zis. Hai s-o atrag pe un tărâm familiar mie: acela al psihologiei şi al phihanalizei. „Nu vrei să-ţi vorbesc despre tine?”, am întrebat. Pentru prima dată i-am atras atenţia cu adevărat şi m-a privit altfel, cu mai mult şi nedisimulat interes. Ba, chiar am zărit un uşor licăr în privirea ei. „Ba da, cum să nu. Chiar sunt curioasă ce ai putea să-mi spui” (veni răspunsul). Am mai spus: sunt un maestru al ghicitului în cafea, în cărţi, în palmă, în ceai şi în tot ce vreţi. Aşa că am început să mă simt în elementul meu şi până am ajuns în dreptul blocului în care locuia i-am vorbit într-una, făcând diverse conexiuni şi divagaţii cât mai interesante, cu adevărate incursiuni în filozofie şi literatură (deh!, trebuia să mă dau şi eu mare într-un fel).
În final am întrebat-o ce părere are despre tot ce i-am spus? „Nu ştiu. Cred că mă cunoşti de undeva; Sau îl cunoşti pe taică-miu. Nu ştiu ce să spun.”
La despărţire mi-am exprimat dorinţa de o a o revedea. Mi-a dat numărul ei de telefon.
Aşa avea să înceapă CEL MAI FRUMOS LUCRU CE MI S-A ÎNTÂMPLAT MIE VREODATĂ ÎN VIAŢA ASTA DE NIMIC.
