CEL-EI CARE NU MĂ (MAI) ŞTIE

Ţi-aş dărui inima mea toată, dacă aş şti c-ai putea în palme s-o ţii – trandafir însângerat pe zăpadă, căci mâinele tale asemenea unor uluci la casa Fiinţei le simt… Căldura lor topeşte ţurţurii din streaşina sufletului acum îngheţat de ne-iubire. Ştiu că mă ştii deşi nu ştii cine sunt, tânăr/cărunt pregătit pentru corabia maiestoasă a Styx-ului lin. De pelin în gură şi-n suflet mi-e gândul că tu vei trece cometă pe lângă inima mea, neştiind că de o viaţă ea aştepta. Aştepta lumina-ţi i-luminându-mi cărarea pe care Şarpele o traversează alene şi-n silă parcă magnolii ţâşnesc pe marginea lumii, de parcă luceferi în pletele Lunii, de parcă…
Dar iată că Zeul Iubirii nu ştie că Sunt sau că Eşti, ci trece obosit mai departe cu tolba-i plină ochi de săgeţi. În zadar! Căci nu are pe cine să-mpungă cu săgeata sa lungă… Aşadar să scoatem afară zăpada din casa Fiinţelor Noastre…
De eşti sau de sunt
Tânăr/cărunt…