CERȘETORUL CARE NU CERȘEA
Vizitând Mănăstirea Agapia, am văzut pe marginea șanțului prin care șiroia anemic apa scursă din streașina caselor un bătrân neîngrijit cu haine ponosite, neras și foarte roșu la față. E bețiv, mi-am zis privindu-i mai atent figura. Ăștia cerșesc pentru a se îmbăta ca porcii.
Ținea în mână la vedere, oarecum ostentativ, o pungă cu miez de nucă. Mai avea câteva așezate lângă el pe o traistă. M-am apropiat intenționând să-i dau ceva. 15 lei, zice. Ce 15 lei? întreb. Punga. Atât face cât să-mi iau o butelie, că nu mai am gaz la plită. Dacă eu îți dau acum 20 de lei pentru butelie ești sigur că nu te duci să-i bei? Eu nu beau decât apă. Am o sticlă cu mine. Și mi-o arătă, apoi continuă: nu pot să primesc banii de la matale dacă nu iei o pungă cu miez de nucă. Dacă nu mă lăsa blestemata de butelie nu veneam până aici, că stau departe. Dar ce să fac eu cu miezul de nucă dacă nu-mi trebuie? Nu știu, 15 lei altfel nu…
Pentru că omul nu cerșea, ci făcea un fel de comerț cinstit, m-a impresionat. I-am dat 20 de lei și-am luat punga. A insistat să-mi dea restul. Am refuzat să-l primesc îndepărtându-mă cu pași mari, grăbiți.
La întoarcerea către casă, pe la Râmnicu Sărat, am fost la câțiva centimetri de un accident foarte urât. Persoana care era lângă mine mi-a spus că gestul pe care l-am făcut cu bătrânul de la Agapia m-a salvat de la accident. Ea nu i-ar fi dat în veci bani nici degeaba, nici pentru a-i cumpăra miezul de nucă.
Știu eu ce să zic… Nu sunt chiar atât de convins că ar avea dreptate.
