CU CAPUL DESCULŢ?
Pleosc, pleosc două palme, una peste gură alta peste fund! Cu asta s-a ales bietul copil întrebător. „Da lasă copchilu’ sâ-ntrebe, bre fimeie, di şi tre’să-l baţ”. (Eram într-un sat moldovenesc şi trebuia să vorbesc ca ei). „D-apăi aiasta-i întrebare, dragă dom’-le, vă rog să-l iertaţ’). Şi-i mai înghesui câteva după ceafă aşa ca şi cum i-ar fi cules cuvintele cu palma şi le-ar fi îndesat sub cămăşuţa curiosului.
Întrebare, ne-întrebare chestia m-a pus pe gânduri. Va să zică eu umblam cu capul desculţ?! (Copiii nu ştiu să mintă!) Şi ce-ar fi trebuit să fac? Să-l încalţ? Să-i pun un pantof sau o vreo ghetuţă? Dar dacă eu aveam (fără să ştiu) o coroană cerbească de coarne de cea mai mare frumuseţe (datorată tuturor femeilor pe care le-am cunoscut)? Ce trebuia să fac? Să umblu cu câte un pantof pe fiecare ramură de corn?… Întrebările îmi dădeau târcoale. Mi-am netezit chelia. Da, era acolo, la locul ei, netedă şi strălucitoare. Nu avea nici un corn. Era normală, s-ar putea spune.
De când o am? De pe la 18-19 ani. Semn al virilităţii (după cum citisem şi după cum chiar mi-au spus-o ele…), nu mă deranja, chiar dacă atunci când mergeam pe stradă bărbaţii care mă priveau îşi treceau, cu vădită satisfacţie, mâna prin părul lor bogat. Le simţeam zâmbetul superior, încărcat de mulţumire, pe care-l revărsau înlăuntrul fiinţei. „Da uite, eu am păr şi încă unul bogat – sau creţ (după caz) – mulţumesc lui Dumnezeu” – părea că spune privirea lor. Pe alţii îi enerva, aşa pur şi simplu. Faptul că îmi lăsasem chelie, în loc de plete fluturânde-n vânt. „Ce ai cu omul?” A întrebat fiica (la care eram într-o vizită scurtă) unui domn (tot de la ţară) enervat pe mine. „Da, n-am nica breee muiere, da di şi tre’ să şie chelbos?”
Ei, după cum se vede, chelia mea era o problemă şi crea şi altora probleme fără ca eu să-mi fi propus aşa ceva. Mi-am amintit de Marin Preda care spunea, apropos de un negru: „n-am nimic cu el. Mă uit la el, văd că are două mâini, două picioare tot ca şi noi, dar de ce în jurul capului său se face aşa un fel de întuneric?”
Am hotărât să iau măsuri. Nu se putea ca atunci când se uita omul la mine să vadă aşa, în jurul capului meu, un fel de lumină.
Deci, hai să ne lăsăm barbă. La început am lăsat-o să crească mare sperând în sinea mea că îmi voi putea acoperi chelia cu barba adusă peste cap. Da cum să faci asta? Dacă bate vântul şi te dai de gol? Nu, nu se putea. Aşa că am lăsat-o normală, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Nici aşa n-a fost prea bine, pentru că am produs alte confuzii, la nivelul privitului pozelor mele. Când Veronica i-a arătat poza mea maică-sii (ca să vadă aia ce Făt Frumos achiziţionase), aia, adică mă-sa, privea poza invers. „Dapă-i cum, Doamne iartă-mă, îi barbatu’ ăsta cu ochelarii pe dos?” „Nuuuu, invers breee mamă, că n-are păr, e chel şi poartă barbă”. „Phiii, ducă-s-ar pi pustii, da unu mei breaz, ca tăţi barbaţii n-ai putut găsî şî tu?!” Deh! Moldovencele! Într-un fel sunt ele bune, da când e vorba de aspect nu poţi să te pui cu ele că-i jale… Femeia n-avea nicio vină. Ea era obişnuită să vadă părul la locul lui, pe cap, nu pe dedesubt, la bărbie.
Era clar, Trebuia să mă ascund de ochii lumii (în sensul comun al cuvântului). De ochii vulgului. Ca să nu mai văd eu pe stradă bărbaţii că-şi trec prin păr mâna cu satisfacţie sau că-şi freacă barba să vadă dacă nu cumva, Doamne fereşte, le-a crescut peste măsură.
Şi uite aşa mi-am luat eu prima maşină. Pentru a nu mai umbla pe jos printre oameni, ci ca să umblu pe sus „peste oameni”, adică să pun o distanţă clară şi fermă între mine şi toţi aceia (acele) care se reped să te judece şi să te cântărească după aspectul exterior, pe care nu-i (nu le) interesează altceva decât învelişul, ambalajul crezând – sfântă naivitate! – că dacă eşti frumos (frumoasă) pe din afară tot aşa trebuie să fii şi pe dinlăuntru.
Întrebarea copilului nu a făcut decât să mă facă mai atent la reacţiile oamenilor când aceştia mă privesc din cap până în picioare şi mă cântăresc după felul în care arăt, nefiind interesaţi de fiinţa mea spirituală (admiţând că există aşa ceva, bineînţeles).
Mai bine DESCULȚ decât DESCULT !
Sigur!