CU FEMEIA ÎN BISERICĂ

Pictam, împreună cu maestrul Bubanovici, biserica din satul Bărăşti, comuna Boroaia/Suceava. Frescă, în stil bizantin. 

   La pictarea unei biserici, sătenii trebuiau să aducă de-ale gurii pictorilor, prin rotaţie și să presteze muncă în folosul comunității religioase. În concret, pregăteau fresca amestecând într-o groapă var și câlți tocat mărunt. De obicei treaba asta o făceau femeile satului. Lângă groapa cu var, în care se amesteca de zor, se afla un butoi mare plin cu apă. Mă odihneam, stând întins la soare pe o pătură, lângă zidul bisericii, urmărind cum roboteau femeile ca niște furnici. La un moment dat se întâmplă ceva de neînțeles pentru mine: una dintre femei se detașează de grup, se duce în spatele butoiului (înalt cam cât un om) și începe să-și aranjeze ciorapul de mătase, de la gleznă până sus la mijlocul coapsei, întâi pe un picior, apoi pe celălalt. Bun, zic, i s-au lăsat femeii ciorapii, se întâmplă. Bun, bun, dar de ce în timp ce-și mulează ciorapii e cu ochii la mine și ține morțiș ca eu să-i văd picioarele. Și ce fel de ciorapi lăbărțați avea ea dacă repetă această figură de 3-4 ori într-o oră (cât era timpul lor de lucru)? Nu înțelegeam, dar începu să-mi placă jocul. M-am sprijinit pe coate s-o văd mai bine. I-am zâmbit. Mi-a răspuns zâmbind și ea. Acum era clar. Schimbul de informații se produse…

    Deocamdată lucrurile au rămas așa, la schimbul de informații vizuale. Până în ziua în care i-a venit rândul să aducă de mâncare pictorilor. În ziua aceea eram singur, maestrul Bubanovici fiind plecat la Iași după culori. În biserică era plăcut, era răcoare. Pe masa plină cu materialele necesare picturii femeia așeză o pânză proaspătă de in pe care scoase, dintr-un coș de iută, bucatele aduse. Mi-a urat poftă bună și s-a așezat în fața mea, de cealaltă parte a mesei. Era toată un zâmbet cald și parșiv totodată. Privirea ei, într-un fel anume (femeile știu…), mă făcea să înghit cu noduri și pe nerăsuflate. Știam că sub masă se află picioarele pe care mi le arătase cu câteva zile în urmă și care mă făcuseră să am vise erotice și nopți agitate… Am mâncat repede. Femeia se ridică și veni în lateral să strângă vasele. Am întins o mână și am apucat masa în dreptul ei. A tresărit, m-a privit scurt și a înțeles. Și-a sprijinit pubisul de mâna mea, apăsând. La rândul meu am înțeles. Era, deci, de acord. N-am mai zăbovit. M-am ridicat repede și cu înfrigurare am luat-o în brațe începând s-o bâjbâi pe sub fustă, să caut, să găsesc. Ne sărutam gâfâind. La rândul ei începu să-mi masez sexul, de multă vreme erect. O găseam vinovată de această „nelegiuire”. Merita pedepsită. Am prins-o de mijloc și-am tras-o cu brutalitate spre mine. Scurt i-am ridicat fusta dorind să scap cât mai repede de ea și de ce mai avea ea pe dedesubt. Palma ei paravan între gurile noastre s-a făcut. „Nuuu, nuu! Vai de mine şi de mine, aici, în Casa Domnului? Tu nu-ţ’ dai seama ce păcat mare ar fi ? Hai mai bine să ne plimbăm la aer şi rezolvăm noi cumva!” Nu, nu-mi dădeam seama. Deja îmi tremura tot corpul. Am lăsat-o. Brațele îmi atârnau pe lângă trup inerte. Eram un diapazon a cărui vibrație se sfârșea încet, încet. Când m-am liniștit cât de cât, am încercat s-o conving altfel. Am dus-o în fața icoanei Maicii Domnului la care tocmai lucram. Am început să-i arăt şi să-i explic: uite aici, zidul ăsta este făcut de oameni din cărămida asta pe care stă fresca. Fresca am pus-o noi cu mâinile noastre. Chipul Maicii Domnului, uite, îl pictez eu chiar acum. Am luat pensula şi am mai tras o tuşă ca să fiu mai convingător, dar ea nu și nu, că e păcat, mare păcat să facem așa ceva în biserică… Am lăsat dreak totul. Am acceptat să mergem la plimbare nădăjduind că, poate, voi găsi un prilej de a o convinge să mă „termine”. Era musai, eram încărcat peste măsură. Pe malul unui pârâu, pe unde păşteau vacile satului.

Am găsit un loc mai ferit unde iarba crescuse mai mult. I-am pus piedică şi ne-am prăbuşit amândoi încleştaţi, strivindu-ne buzele reciproc cu dinţii. Ne-am rostogolit bezmetici, ba în stânga, ba în dreapta, gâfâind ca după o cursă de maraton. Până am simţit-o udă toată. Bun, e udă, s-a excitat îmi zic, da’ de ce e udă în spate, pe spinare? Şi de ce şi eu simt o umezeală răcoroasă tot pe şira spinării? Întrebându-mă, încet, încet mi se limpezeşte mintea. Ceva nu era în regulă. O opresc, se trezeşte şi ea, şi ne privim cu atenţie. Mâinile mele, tot mângâindu-i spatele deveniseră lipicioase. Ne-am ridicat în picioare ca două resorturi obosite. Eu n-am zis nimic, înţelesesem! Ea a glăsuit: „ţi-am spus eu că e păcat, mare păcat”. Şi ne-am dus să ne spălăm în albia pârâului de pomana pe care o făcuseră cu noi vacile însetate care tocmai trecuseră pe-acolo la adăpat.

   N-am mai văzut-o. Nu i-a mai venit rândul să aducă hrana la biserică pentru pictori. Fresca era terminată. Eu însumi eram terminat. Cred că a avut dreptate. Ar fi fost păcat, mare păcat…

 

 

Incoming search terms:

  • multumesc frumos (11)

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.