CU O PIATRĂ ÎN LOC DE INIMA

Acum ştiu, sunt sigur că ai înţeles cum devenea la mine chestia cu copipeştele de care te îndrăgosteşti, când te simţi un fel de „prost al pământului”…

Cu o piatră în loc de inima, niciodată, câtă vreme faptul de a fi o Fiinţă vie depinde de voinţa mea de a Fiinţa într-o aparentă seriozitate, într-un joc cu viaţa însăşi. În schimb da, i-aş mulţumi aceleia care mi-ar transforma inima în piatră, de fapt care ar încerca s-o transforme. I-aş mulţumi pentru că mi-ar da posibilitatea să simt o nouă senzaţie: senzaţia de piatră. Ai putea începe, atunci, un alt joc: jocul pietrei.
Ceea ce este întradevăr dramatic şi adevărat în viaţă (idee pe care am expus-o şi eu pe ici pe colo, mai peste tot) este această nenorocită de obişnuinţă sau cum îi spui tu „loialitate faţă de legămintele tale”.
„Cineva s-a săturat și de ea”, categoric că da sau nu se ştie dacă e aşa. Nu cred că suntem făcuţi defecţi nici că există o greşeală de proiectare în afara noastră, ci există o greşeală de orientare în procesul DEVENIRII noastre. Ne trebuie „o cutiuţă frumoasă şi o fată frumoasă” ca să câştigăm acest joc. Sintagma este dintr-un film şi trebuie înţeleasă metaforic. Eu de pildă, mi-am propus, ca fiecare zi a vieţii mele să fie deosebită de ziua precedentă. În acest sens nu m-am panicat că-mi cheltuiesc Fiinţa, nu am încercat să mi-o pun la frigider întru păstrare (apropos, nu am găsit nimic în frigiderul tău). Dimpotrivă, am căutat o fiinţă asemenea mie, rezonantă în acelaşi clopot existenţial şi AM TRĂIT! Poate că din acest motiv sunt acum al dreak de singur, deşi, în mod paradoxal, iubit de femei şi invidiat de bărbaţi. Obişnuinţa sau „loialitatea faţă de legămintele tale” este boala care duce către nefiinţă orice sentiment de iubire.
Întrebarea pe care mi-aş pune-o eu în locul tău ar fi una singură: ce aleg să fiu ? „Proasta pământului”, sau „Deşteapta pământului”.

Dacă aş fi în locul tău, ştii bine ce mi-aş răspunde…