CUVÂNTUL – DULCE SI AMAR!
Fiinţa umană selectează în timp frumosul de urât şi reţine, de regulă, doar ceea ce este frumos, pentru că pentru a trăi omul are nevoie de frumuseţe ca hrană spirituală. Este o măsură de autoprotecţie a psihicului nostru. Acela/acea care se hrăneşte numai cu urâţenie este sortit/ă vieţii subpământene.
Nu trebuie să uităm nicio clipă că la „început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul” (scrie în Biblie asta, nu mai ştiu pe unde). Cuvântul ne reprezintă, el ne duce în lume, virtual şi real, el ne construieşte imaginea în orice fel de relaţie, oficială sau particulară. Vieţile noastre ar trebui să trăiască un timp al rostirii permanente, pentru că tăcerea ne este rezervată tuturor şi ne aşteaptă cu sete la capătul vieţii.
Chiar dacă ne sunt „dulce şi amar” trebuie să le îmbrăţişăm cu drag pe toate. Pentru că toate fac parte din viaţa noastră. Iar viaţa nu este doar o fericire permanentă.
cel ce se hraneste numai cu uratenie ,devine in cele din urma urat, imbatranit de propriul suflet .
Dacă te hrăneşti cu urâţenie, emani în jurul tău urâţenie. Mi-a fost dat să văd asta chiar ieri când şarpele-javră mi-a dat târcoale împroşcând cu venin în jurul său, pentru că asta e menirea lui: să secrete venin şi să-l împroaşte în jurul său pe oriunde l-ar purta condiţia lui de târâtoare…
Mă surprinde în mod foarte plăcut înţelepciunea comentariului tău. Ai dreptate: dualitatea este necesară întru păstrarea echilibrului Fiinţei Binele este mult mai preţuit şi mai bine definit, după ce te-ai întâlnit cu răul.
Fericirea înveţi să o apreciezi atunci când eşti prima dată nefericit, când suferi. Frumuseţea o poţi percepe doar prin contrast cu urâtul. Toate fac parte din viaţa noastră. Dar în interiorul fiinţei noastre noi hotărâm ce anume cultivăm.
Ai dreptate sută la sută! Subscriu comentariului tău.
Citesc cu voce tare mușcări ale sufletului. O experiență creativă într-o forjă unde sentimentele ne copleșesc reciproc. Inevitabil ne demonstrăm a noi înșine că știm să analizăm perspectivele procesului de realitate, în acea experiență de viața decantată și externalizată printr-o ”poezie” care este o frază a timpului personal, și care ne aparține ca patrimoniu” de a fi.
Da, „o frază a timpului personal”, ca secvenţă de trăire. Vieţile noastre sunt alcătuite din mai multe astfel de „fraze” sevcenţiale şi când ele, secvenţa mea se întâlneşte cu sevenţa ta şi se recunosc ca două Fiinţe demult existente, dar neglijându-se reciproc din necunoaştere, se realizează, se împlieşte acel miracol al cunoaşterii reciproce
astazi pare ca ai scris pentru mine…mereu mi-am spus ca important e doar ceea ce alegi sa iei cu tine…din orice lucru intamplat,de oriunde ai pleca .Nu ai de multe ori dreptul sa decizi, dar ai dreptul sa alegi ce iei cu tine. Si ajung la Nichita, acelasi Nichita:”Eu cred ca un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt.”
Nimeni nu ar putea să ia cu sine ceea ce urăşte, pentru că ar muri injectat de urâţenia răului. Şi da. Aşa e fiinţa umană: tentată să ia cu sine mai mult decât poate duce, mai mult decât strictul necesar. Puţini au ajuns la înţelepciunea unui sihastru (să spunem). Şi mai puţini sunt aceea care se mulţumesc cu hrana spirituală.
Stiu ca suna ca o tampenie….dar cand am citit titlul…… mi-a venit in minte pe moment,acea cafeluta dulce si usor amaruie,pe care o savuram in fiecare dimineata.Poate, daca nu avea aceasta combinatie,nu era atat de buna……Dar, tu te referi la cu totul altceva,la viata …..Si viata…….e tot o combinatie……..daca n-ar fi si rau cateodata,n-am mai sti sa ne bucuram apoi de fericire…
Ai dreptate. Numai că nu era o cafeluţă, ci trei…