DE CE MI-E MILĂ DE UNII BĂRBAȚI
Când eram mai tânăr și la trup curat (pe la 19 ani) și aveam în comuna Bălțătești de Neamț un atelier de reparat radio tv, m-a oprit pe trotuar o doamnă în timp ce-mi făceam plimbarea de prânz. Grăit-a dumneaei către subsemnatul: „Don Ghiorghiță, am un aparat de radio care nu mai merge, nu știu ce are, s-a stricat. Nu vreți , dacă aveți timp, să veniți pe la mine să vedeți ce are? Că plătesc”
Sigur că da, vin, cam peste un ceas, să-mi iau trusa cu scule și vin. Să-mi spuneți unde stați? Mi-a explicat cu lux de amănunte cam pe unde locuiește și s-a grăbit să ajungă acasă. „Vă aștept negreșit” mai zise și se pierdu pe drumul care trecea pe lângă biserica satului.
Peste o oră, așa cum convenisem, m-am înfățișat la poarta sa. Prima dată i-am analizat posteriorul ușor dezgolit, vrând nevrând, pentru că uitându-mă eu peste gard și strigând am văzut-o, evident din spate, aplecată la gura cuptorului din curte unde înghiontea niște cărbuni în vatră. M-a auzit și m-a invitat înăuntru, că-i deschisă poarta. Da câine aveți? Nu, n-am câine, poftiți, pe aici, pe aici… Am ajuns în casă, în odaia de la stradă unde-și ținea ea radioul defect.
Am deschis trusa cu scule, m-am așezat în fața aparatului care într-adevăr, la probă, nu mergea. L-am desfăcut și am trecut la cercetare. Dintr-o primă ochire mi-am dat seama ce are. Am văzut un fir care părea a fi smuls de către cineva cu intenție. Nu era o defecțiune clasică, nu era un fir la locul lui dezlipit sau întrerupt din cauze naturale. Era proaspăt smuls. Se vedea asta cu ochiul liber. Am stat un pic pe gânduri și-am analizat. De ce ar face cineva așa ceva? De ce și-ar strica un om singur aparatul? Ca să ce? Nu mi-a trebuit mult să-mi pice fisa. Femeia era prin casă și-mi tot dădea târcoale. Ba îmi mai punea din când în când mâna pe umăr întrebându-mă ce are, e complicat, e grav? Nu știu, stați să mă dumiresc mai întâi. Sunteți căsătorită? Da! Și soțul unde? La pădure, are treabă, vine o dată pe săptămână acasă. Și copii, copii aveți? Unul. L-am trimis în centru la alimentară să cumpere ceva. Nu e acasă.
Aha. Am înțeles. Eram singuri în gospodărie și mi-am dat seama ce vrea femeia. M-am ridicat și m-am apropiat de ea. M-a primit în brațe. Am cercetat-o, mai întâi timid, apoi mai hotărât. Nu avea nimic pe dedesubt. Încet, încet o împingeam către pat. La marginea patului m-am oprit și mi-am scos chestia care deja se cam cerea eliberată. Deh, 19 ani, ce să-i faci…
Stau de multe ori și mă întreb: de ce femeia, în asemenea situații are gură? De ce nu-și coase ea gura pentru a tăcea și a nu strica vraja momentului, pentru că atunci a slobozit-o. „Cum, așa, în picioare vrei?” Na, că m-a făcut să bat în retragere, dar nu de tot. Nu, nu în picioare, dar preludiul etc. etc. Oricum eram pe la jumătatea bărbăției. „Stai un pic să așez patul”. A scos de pe undeva un cearceaf pe care l-a întins peste cuvertura ce acoperea patul. Apoi s-a așezat și mă aștepta. Acum, mă rog, ce să fac, am încercat, am culcat-o și am pătruns-o. „Valeuuu, tu mă-nnebunești” răcni femeia în urechea mea stângă…
O înnebuneam pe dreak, de vreme ce eu știam că nu eram erect sută la sută. O dată pentru că vorbise, și a doua oară pentru că eu, de când mă știu, nu am fost niciodată în stare să fiu performant în deplasare… Cum, necum am terminat socoteala. M-am ridicat și m-am așezat iar în fața radioului pe care trebuia să-l repar. Treaba era simplă. Nu – mi rămânea decât să lipesc firul la loc și gata, radioul ar fi mers. Numai că…
Numai că, abia atunci diavolul din pantaloni se răsculă sută la sută și începu să pulseze atât de groaznic încât l-am slobozit la vedere. Și cum femeia era pe lângă mine i-am luat mâna și i-am pus-o pe el în ideea să-l ostoiască. Dar ea deschise gura din nou: „Cum, mă lași să pun mâna pe ea?” N-am zis nimic și am încercat s-o învăț ce să facă cu ea. Stătea în spatele meu și cu dreapta peste umărul meu învăța s-o rezolve.
Brusc în acel moment se deschide ușa și intră copilul. Mamăă, am venit, am luat ce mi-ai spus. Ea speriată (ca și mine, de altfel) a scos un țipăt și și-a retras mâna fulgerător. Pentru a salva situația și a nu da nimic de bănuit copilului am vorbit cu glas tare: „Vezi dacă pui mâna pe aparat. Te curentezi”
Mi-am ascuns mădularul cât am putut de repede, oricum copilul era pe la ușă, și m-am apucat serios de lucru. Am lipit firul, l-am întors pe toate părțile ca să las impresia că defecțiunea era serioasă. Trebuia să scot și niște bani din această deplasare și reparație. Femeia a ieșit cu copilul. Rămas singur am terminat lucrarea, am făcut proba, am împachetat aparatul la loc, mi-am strâns sculele și dădeam să plec. Numai că…
Numai că, nu știu cum se face, că vine acasă, neanunțat, soțul ei. Foarte respectuos, se descalță la ușă, intră în odaie, dăm mâna și mă întreabă de radio. Îi spun o poveste, că a avut, că probabil a fost un șoc prea mare de curent, că s-a ars cutare și cutare, mă rog, aproape că-l făcusem varză, așa că reparația a durat, a fost complicată și asta îl costă 350 de lei.
Parcă-l văd și acum. Stătea cuminte pe un scaun în colțul camerei, lângă ușă, în ciorapi (eu eram încălțat). Vorbea așezat, cu mult respect, era blajin și se vedea pe fața lui și pe mâini că era un bărbat care muncea din greu și nu rareori în condiții climatice vitrege. În pădure (nu știu ce era, pădurar, țapinar?) lucra cu lemnul, cu buștenii pe vreme rea sau bună. Omul lucra fizic și asta se vedea. Mi-a fost milă și rușine totodată. Uite un om de toată isprava care merită respectul meu, care ține casa asta pe umeri să aibă soția și copilul tot ce le trebuie. Și uite ce femeie are lângă el. Ce nemernică dispusă să-l înșele oricând și cu oricine. Acu nu chiar cu oricine, că pe vremea aia eram frumos foc și multe gagicuțe ar fi vrut să se „încurce” cu mine. În Bălțătești eram un fel de vedetă. Singurul specialist în radio-tv, iar sâmbăta eram solistul numărul unu (la acordeon) în balurile care se țineau cu regularitate. Când veneau grupurile de turiști în stațiune puteam să-mi aleg cele mai faine gagici. Toți mă invidiau pentru asta.
În fine, bărbatul își chemă femeia, i-a spus să mă plătească și să facă ceva acolo de gustare. Femeia s-a supus. A făcut o salată cu multe roșii și cartofi prăjiți. Am mâncat toți, ca-ntr-o familie…
Am plecat. Pe stradă trec pe lângă mine trei tinere femei. Una mă întreabă: „Ei ți-a mers bine?” Fir-ar a dreak de treabă. Ce să-mi meargă, cum să meargă că am iuțit pasul gata, gata s-o iau la fugă. Dacă astea m-au întrebat dacă mi-a mers bine înseamnă că știau unde am fost și ce am făcut. Carevasăzică nemernica aia de muiere s-a lăudat că o să mă cheme, c-o să mă aibă și alte alea. Cine-mi garanta mie atunci că nu știa deja toată comuna? Am iuțit și mai tare pasul, am luat primul autobuz și nu m-am oprit decât la Piatra Neamț unde locuiam. Nu am mai dat pe la Bălțătești vreo două săptămâni.
De aia zic că mi-e milă de unii bărbați. Că ei sunt de treabă, muncesc din greu, sunt civilizați și au pe lângă ei câte o curvă înșelătoare care-și bate joc de ei. Și eu am fost însurat. Poate că și pe mine m-a „tradus” fosta nevastă. Nu știu. Ceea ce știu este că văzând și trăind astfel de situații multă vreme m-am ferit și încă mă feresc de însurătoare.
