DE PILDĂ
De pildă cerul acesta unic arcuit peste frunțile noastre când păru-i de fapt sarea pământului… tu, ca o pară putredă de prea multă iubire cerșești la poarta lui Zeus să ți se deschidă fereastra pe care ai zburat odată ca niciodată… întinde brațul spre Constelația Lyrei și poate vei înțelege poetul și poezia-i pe care doar noaptea o devoră… te voi urma supus și aș putea fi, la nevoie chiar Steaua Polară care-și numără puii… de la zero la infinit… puii să-i fie forță și noapte totodată ca sprijin de bolta cerului atârnat cum stau de-o vecie în veșnicie… îndrăgostiții albi nu mai sunt acolo unde-i știam pe buza prăpastiei nebune și dune de nisip cresc pe cerul gurii argintii… doar cerul cel cer crește peste frunțile noastre arcuindu-le și mai mult până ce tu vei spune, în sfârșit, iată sunt doar durere, doar nisip, tu apă te vei infiltra în mine în modul cel mai firesc cu putință…
