DEFINITIVA DESPĂRŢIRE

Poate greşesc punând pe seama încetării înflăcărării sale decizia de a pleca la 11 dimineaţa şi nu spre seară, cam pe la 6-7, aşa cum convenisem. Să fie greşeala mea.
Plecând, ea se sfârşea în mine asemenea unui curcubeu părelnic în lumina palidă a lunii-mov. Pleca lăsând în urmă dâra puternică a sexualităţii sale şerpeşti… un şarpe mare, alb, mişcându-se agale printre frunzele toamnei…
Pleca. Hipnotizat, rămâneam locului fără puterea de a mai face un gest. Privirile spiralate ni se încrucişau. „Centura”, atât am mai putut să spun, în momentul în care s-a urcat la volan trimiţându-mi o bezea…
La rândul meu am băgat cheia în contact. Şi am rămas aşa, ca o statuie de ceară dintr-o celebră galerie…

O îmbrăţişare ca o despărţire în dublu sens, imaginar… Ea pe braţul stâng, la deal… Eu pe braţul drept, la vale…
Trăiam-gustam dulceaţa unei visări-plutinde-n molipsitoarea oboseală de diminieaţă-caldă de octombrie…

Până telefonul m-a trezit cu brutalitate: „Sunt cu X şi cu Y la mama la un grătar”. În vreme ce eu credeam că este acasă, acasă la ea, trăind asemenea mie, în propria intimitate a căminului, după un duş, pregătindu-se de odihnă.
A fost începutul definitivei despărţiri…