Cu două entități materiale trebuie să te împaci în viață: cu spitalul și cu biserica. Cu cât înaintezi în vârstă cu atât mai mult este necesar s-o faci. Pentru că vei avea nevoie și de una și de cealaltă…

Că ele sunt distincte asta e clar, dar de ce mama dreak atunci când intri într-un spital trebuie să vorbești în șoaptă, cu sfințenie de parcă te-ai afla într-o biserică. Te apucă, așa, un soi de respect, un fel de solemnitate care te face să vorbești cu grijă la cum spui ceea ce ai de spus… De fapt există o legătură indestructibilă între biserică și spital. O legătură pe care nu o conștientizăm atunci când suntem tineri. Numai spre finalul vieții ne dăm seama cât de strâns sunt ele interpătrunse…

Am vizitat într-o zi o secție de kinetoterapie. Așteptând, am zărit un tânăr, un adolescent, adus pe brațe de maică-sa. Mi s-a lipit privirea ăluia de mine ca o șopârlă care ți se încarnează sub piele. De cum m-a văzut ochii lui s-au fixat fix pe mine. Era un copil cu mari probleme de sănătate. Privirea lui m-a înduioșat dar m-a și speriat în egală măsură. De ce mă privea el cu insistență nici acum nu înțeleg. S-a întâmplat cu ceva vreme în urmă, însă imaginea mă urmărește și astăzi…

(Visited 14 times, 1 visits today)