FAUSTA

Francois Villon m-a ajutat s-o cuceresc pe Fausta. Eram într-un dialog contondent cu o profesoară de literatură universală care făcuse o afirmaţie nefericită: „Francois Villon este iubirea vieţii mele”! Mi-a sărit muştaru’: uite încă una care face afirmaţii gratuite! 
„Cum adică, Francois Villon este iubirea vieţii dv.? Dacă v-aţi trezi, într-o seară, cu acest nefericit de Francois Villon în dormitor, ce aţi face? L-aţi iubi, l-aţi lua în braţe? Aţi fi în stare să-l primiţi în pat?” Tăcerea profesoarei cuceri şi molipsi întreaga asistenţă, câteva zeci de persoane. Fausta se întorsese cu spatele la profă şi cu faţa la mine. Îi străluceau ochii. O vedeam şi simţeam cum îmi sorbea vorbele de pe buze încă înainte de a fi rostite. Nici ea, nici profesoara nu s-au aşteptat ca cineva s-o atace atât de vehement şi frontal pe însăşi profa de literatură universală, cu patru cărţi la activ (pe vremea aia nu oricine putea scoate o carte, cum se întâmplă acum)!… 

Fausta a fost singura femeie pe care am cucerit-o cu inteligenţa pură fără să mai recurg la alte mijloace, fără să uzez de alte trucuri materiale, fără să mai fie nevoie de cur-te, de cafea, de invitaţii şi alte alea… 

Era măritată recent şi avea o fetiţă de circa 2-3 luni! Nu mi-a trebuit mult timp ca s-o aduc în garsoniera mea care se afla în imediata vecinătate a liceului. Discutam multă literatură. Devenise, oficial, prietena mea. „Băăă, e gagica cenaclistului, nu vă băgaţi, lăsaţi-o în pace!” se putea auzi pe culoarele liceului. Era vânată, pentru că era frumoasă, bună, deşteaptă şi se îmbrăca modern şi inspirat. De altfel nu-mi făceam prea multe griji că mi-ar sufla-o careva. Aveam un singur adversar redutabil în şcoală: profu’ de franceză (pentru care ea avea o altă slăbiciune). Numai că acela era însurat şi-şi iubea soţia. Şansa mea… 

Motivul pentru care beleam ochii unul la celălalt era limpede: ea femeie, eu bărbat. Şi de aici încolo lucrurile încep să se complice: trebuia să ne ilustrăm într-un fel statuturile noastre de fiinţe opuse ca sex. Putea să iasă bine, putea să fie frumos dacă nu ar fi adus în pat, o dată cu trupul său vrăjelnic, şi C.V.-ul său. 

Am aflat, astfel, că are un soţ care o iubeşte şi care munceşte pentru ea, că ea e casnică şi că are un copil de 2 luni…  
Am căzut pe gânduri (precum gânditorul din Hamangia). Dar nu la bust. Ce bust? La trupu’ gol, cu o mână sub falcă stăteam şi meditam la situaţie, pe marginea patului: „Şi zici că eşti măritată?” Da, dar nu contează, că el nu ştie şi n-are cum să afle… „Şi ai şi un copil, o fetiţă de doar 2 luni?” Da, şi e atât de dulce şi de scumpă. „Şi cine are grijă de ea, acum când tu eşti aici cu mine?” Ei cine, soţu’, că doar e şi a lui!… 

Hmmm! Ceea ce pentru ea era foarte simplu, pentru mine devenea dintr-o dată extrem de complicat. Eu tocmai trecusem printr-un divorţ. Mi s-a răsturnat în cap căruţa cu amintiri: cum ar fi fost ca eu să fiu în locul soţului ei, să mă duc la muncă, să fiu obosit, nebărbierit (din lipsă de timp), flămând adesea şi în acest timp femeia mea pe care o iubesc şi care tocmai mi-a dăruit un copil minunat să şi-o pună cu unul, cu altul? Oare ar mai fi avut vreo importanţă dacă ştiam sau nu? Se cunoaşte faptul că atunci când apar întrebările scade în proporţie directă potenţa (am verificat de nenumărate ori în viaţa mea).

Fausta nu putea să fie o excepţie oricâte farmece ar fi avut ea. Degeaba a venit însufleţită într-o zi spunând: „lasă că ştiu eu cum să te fac să poţi”. (Ca să fiu sincer nici până astăzi nu am înţeles de ce dorea ea neapărat ca eu să pot – doar avea atâtea alte oportunităţi, plus un soţ acasă)?… Şi aduse un litru de vin roşu pe care-l răsturnă într-o oală „ca să bem cu cana, pentru că numai aşa are efect”, un pui picorom „pe care să-l mâncăm cu mâna, pentru că numai aşa are efect”. Degeaba! În mintea mea se dădea o luptă crâncenă între imaginea bărbatului înşelat – pe care avusesem nenorocul să-l şi văd într-o zi stând în staţia de autobuz cu o faţă resemnată, neras, obosit aşteptând autobuzul spre munca cea de toate zilele – şi imaginea Faustei ca o amazoană sau ca o iapă de rasă cum încearcă, încălecându-mă, să mă aducă şi apoi re-aducă la viaţă şi la starea de amant perfect, adică de harmasariu încălecătoriu…  N-a ieşit!

N-a ieşit nici atunci când auzind soneria şi deschizând uşa, Fausta, cu o şepcuţă albă de Gavroche pe cap, îmi sări de gât şi mă muşcă uşor de-o ureche: „hai s-o facem repede că soţu’ ştie că sunt după ţigări!” Cum adică? „Da, la mine acasă e bairam şi au rămas fără ţigări. M-au trimis pe mine să le cumpăr şi eu am luat autobuzu’ şi am venit la tine…”. Am împins-o politicos la perete. Stai puţin să înţeleg. Care va să zică toţi ăia te aşteaptă cu ţigările şi tu vrei să ne-o punem acum, pe fugă, ca iepurii? Şi asta ca să ajungi tu la timp acasă? Nu te supăra, dar eu dragoste în felul acesta nu pot face şi nici nu te înţeleg prea bine… S-a bosumflat şi a plecat… Am făcut tot posibilul ca relaţia noastră să se stingă. 

Fausta a fost femeia care mi-a pus, pentru prima dată, serioase probleme de conştiinţă. 
Ce te faci tu ca bărbat singur atunci când o femeie frumoasă ţi se oferă aşa pe tavă? Nu poţi să faci altceva decât să te bucuri de ea! Dar dacă femeia aia vine, în relaţia cu tine, cu toată familia ei pe care o pune între voi ca pe-o victorie a existenţei sale? Atunci ce te mai faci? Păăăăăăăăăăăăiiiiiiii…  Păi ce? Mai poţi s-o…, or nu mai poţi s-o…? Pentru că mai întâi va trebui să poţi să-l… pe bărbat’-su, apoi să poţi să-i… pe copchii, apoi pe toţi ceilalţi membri de familie pe care ea ţi-i înşiră ca pe aţă şi abia pe urmă, dacă mai poţi şi mai ai vlagă în tine, s-o „faci” şi pe ea. Păăăăăăăăiiiii, în cazu’ ăsta… Ei bine, io în astfel de cazuri întotdeauna m-am retras şi consider că aşa este moral şi normal. Dacă femeia este văduvită de atributul moralităţii, e de datoria mea să readuc în ecuaţie această formulă a convieţuirii civilizate. 

Numai animalele se acuplează care pe unde pot, care cu cine se nimereşte. 
Eu n-am putut şi nu voi putea niciodată să despart trupul femeii de încărcătura sa spirituală, de afectul său şi de responsabilitatea pe care, eventual, o are faţă de alte fiinţe aparţinând universului său existenţial.