GUSTUL CARE SE DISCUTA

Mi se tot răsucea în căpăţâna din dotare gândul să scriu despre gustul care, chipurile, „în artă nu se discută”! Aşa că mă eliberez acum şi scriu despre gustul care se discuta!.

Părerea mea (umilă, deh!) este că gusturile nu au ce căuta în artă. Când Tocilescu a venit cu Shakespeare în blugi, am refuzat să-l accept. E o chestie de gust? Nu! E una de reprezentare vizuală, de proiecţie pe ecranul Fiinţei interioare a imaginii sugerată de textul original (nu transfigurat după trăsnaia unui regizor, indiferent care). Ce farmec ar avea Romeo şi Julieta fără atmosfera specifică epocii în care s-a desfăşurat drama.
Arta este, trebuie să fie, o chestie care ne dinamizează fiinţa lăuntrică. Altfel este non-artă. Parametrii în care discutăm, atunci când o facem, despre artă, nu sunt parametrii aplicabili gustului. Sigur se spune că gusturile şi culorile nu se discută, dar nu în artă. Poate că în alimentaţie, în modă etc. În pictură ai putea să spui că îţi place albul şi roşul şi nu mai discutăm, dar nu poţi să spui că-ţi place Guernica fără s-o discutăm. Poţi să spui că gustul tău este căpuşat pe Impresionism, dar discutăm dacă Impresionismul este expresia suverană a picturii. Când te opreşti la suprafaţă, la nivelul culorii, da, nu discutăm, dar dacă pătrunzi în esenţa mesajului implicit, discutăm. Aşa a apărut estetica pe pământ. Gustul nu se cultivă, mai ales în artă, ci se rafinează. Pentru că el trebuie să fie preexistent unei opere de artă. Un om fără gust nu are acces la miracolul artei. Nu ai ce-i face. Nu poţi să-i cultivi ceva ce nu are. Hai să luăm Concertul 5 de Beethoven şi să mergem cu el într-o formaţiune umană, tribală, să le cultivăm acelora gustul. S-ar putea să avem surpriza ca unora să le placă, dar plăcerea este sinonimă cu gustul? Plăcerea este expresia unei trăiri, gustul este expresia unei percepţii.
În artă, gusturile nu au ce căuta, în artă totul se discută. La nivel de particulă (culoare pură, notă muzicală pură, verb sau substantiv), da, nu se discută. În momentul când aceste particule sunt asamblate într-un tot unitar, indiferent ce definiţie ar avea acel TOT, discutăm, acel TOT se discută. Să nu uităm, opera de artă vine înspre noi de la făuritorul ei, deci poartă amprenta unui ceva străin de Fiinţa noastră, de gustul nostru. Ni se propune întru dezbatere, nu vine ca o lămâie lăsată de la natură să fie acră pentru toată lumea. Discuţia se duce nuanţat şi pe nuanţe. Şi, repet, nu cultivi ceva ce nu există, aşa că, părerea mea este că sintagma „În artă gusturile nu se discută, dar se cultivă” este eronată, sortită eşecului din start.