IEȘIREA DIN MINȚI

„O poetă surprinzător de matură este Viorica Ungureanu Bertea a cărei scriitură dovedește deopotrivă un puternic talent nativ şi o inițiere completă în secretele poeziei moderne“, spunea Cezar Ivănescu despre autoarea volumului de faţă.

Viorica Ungureanu Bertea scrie cu totul altfel decât o pretinde moda poetică în momentul de față. În timp ce mulți colegi de generație (sau mai tineri) își disimulează sentimentalismul printr-o retorică inventivă și ironică (adesea), ea îşi exprimă direct, cu o consternantă impudoare, adorația și oroarea, extazul şi deznădejdea.

Metoda de a anihila spiritul critic al cititorului modern, despre care se ştie că tinde să ia în derâdere patetismul, constă, deci, nu în autopersiflare, ci într-o intensificare paroxistică a sincerității: ,,Încă o dată, cu această carte, mă simt mai săracă. Parcă îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am născut, năravurile, înfăţişarea, granițele, umbra, aripile, totul. În locul meu răsare un ulm. O grădină părăsită! Godot! Duceţi-vă dracului, strig; de ce nu mi se răspunde înzecit? Nu mi se răspunde?! Străinul care rămâne poartă o robă sinilie, lungă, ponosită. Trece pe străzi noaptea. Târziu. Nici măcar nu îl ocoleşte careva. Nici măcar nu se confundă, CU CINE SĂ TE CONFUNZI?… pentru ce o carte în toată această mizerie? Ne împânzeşte ruşinea, vă jur!“ („Autoportret 2“).

„Numai păcatul meu urzit cu migală se întoarce / singur la mine prin imagini pieptănate de regi. / Ca şi când morţii noştri se întorc la casele lor. / Ca atunci când rămânem împietriți sau plutim în / visul pierdut, ne schimbă fețele albe între noi / brațele mersul râsetul povara. Azi sunt. Mâine / sunt. Nu am fost întotdeauna astfel? Viața nu era o goană în cerul alb împărțea lumea împărțea / confuzii spulberate confuzii. Numai păcatul meu / se întoarce singur la mine.“ („Rocada“).

O altă caracteristică a poeziei scrisă de Viorica Ungureanu Bertea o constituie selectarea severă a temelor esențiale: viața, iubirea, moartea. Temele derivate n-o interesează. Ea face abstracție de recuzita imensă de care s-a înconjurat omul epocii contemporane şi-l prezintă pur și simplu ca pe o fiinţă muritoare care nu s-a schimbat fundamental în lungul istoriei devenirii sale: ,,Prisosinţă dragostea mea ca pe o haină / de sărbătoarea te îmbrac. Numele tău l-am luat:// Să nu audă mama ar plânge zile şi nopți / în şir prisosință marea mea dragoste hăţişul / tău crește în mine vinețiu atins de secetă / spre o graniță peste care ninge continuu / zile în şir nopți în şir. Et in symphonia ego.” („Trăiesc într-o simfonie“).

Viorica Ungureanu Bertea este o prezență poetică efectivă despre care, dacă nu abandonează, se va mai vorbi și scrie, cu siguranţă, în termeni pozitivi.