IEȘIREA DIN MINȚI

„O poetă surprinzător de matură este Viorica Ungureanu Bertea a cărei scriitură dovedește deopotrivă un puternic talent nativ şi o inițiere completă în secretele poeziei moderne“, spunea Cezar Ivănescu despre autoarea volumului de faţă.

Viorica Ungureanu Bertea scrie cu totul altfel decât o pretinde moda poetică în momentul de față. În timp ce mulți colegi de generație (sau mai tineri) își disimulează sentimentalismul printr-o retorică inventivă și ironică (adesea), ea îşi exprimă direct, cu o consternantă impudoare, adorația și oroarea, extazul şi deznădejdea.

Metoda de a anihila spiritul critic al cititorului modern, despre care se ştie că tinde să ia în derâdere patetismul, constă, deci, nu în autopersiflare, ci într-o intensificare paroxistică a sincerității: ,,Încă o dată, cu această carte, mă simt mai săracă. Parcă îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am născut, năravurile, înfăţişarea, granițele, umbra, aripile, totul. În locul meu răsare un ulm. O grădină părăsită! Godot! Duceţi-vă dracului, strig; de ce nu mi se răspunde înzecit? Nu mi se răspunde?! Străinul care rămâne poartă o robă sinilie, lungă, ponosită. Trece pe străzi noaptea. Târziu. Nici măcar nu îl ocoleşte careva. Nici măcar nu se confundă, CU CINE SĂ TE CONFUNZI?… pentru ce o carte în toată această mizerie? Ne împânzeşte ruşinea, vă jur!“ („Autoportret 2“).

„Numai păcatul meu urzit cu migală se întoarce / singur la mine prin imagini pieptănate de regi. / Ca şi când morţii noştri se întorc la casele lor. / Ca atunci când rămânem împietriți sau plutim în / visul pierdut, ne schimbă fețele albe între noi / brațele mersul râsetul povara. Azi sunt. Mâine / sunt. Nu am fost întotdeauna astfel? Viața nu era o goană în cerul alb împărțea lumea împărțea / confuzii spulberate confuzii. Numai păcatul meu / se întoarce singur la mine.“ („Rocada“).

O altă caracteristică a poeziei scrisă de Viorica Ungureanu Bertea o constituie selectarea severă a temelor esențiale: viața, iubirea, moartea. Temele derivate n-o interesează. Ea face abstracție de recuzita imensă de care s-a înconjurat omul epocii contemporane şi-l prezintă pur și simplu ca pe o fiinţă muritoare care nu s-a schimbat fundamental în lungul istoriei devenirii sale: ,,Prisosinţă dragostea mea ca pe o haină / de sărbătoarea te îmbrac. Numele tău l-am luat:// Să nu audă mama ar plânge zile şi nopți / în şir prisosință marea mea dragoste hăţişul / tău crește în mine vinețiu atins de secetă / spre o graniță peste care ninge continuu / zile în şir nopți în şir. Et in symphonia ego.” („Trăiesc într-o simfonie“).

Viorica Ungureanu Bertea este o prezență poetică efectivă despre care, dacă nu abandonează, se va mai vorbi și scrie, cu siguranţă, în termeni pozitivi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

CAPTCHA ImageChange Image

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.