ÎMBRĂȚIȘAREA

Nu plânge, nu crește, nu scade… Voit este mersul lui agale, șovăitor prin viață, urcând-coborând este omul cu cicatricea pe piept în formă e cruce… nervul optic nu refuză ariditatea unui timp petrecut inutil, ne-roditor pe bunul acesta pământ… timp limitat de o mână a destinului său împletit, încrucișat cu cine știe alt destin de departe fiind atârnat de o stea norocoasă și vie… duce o cruce în mâna stângă… o poartă mereu la buze, la tâmple, iar la buze într-o rugăciune mută și surdă către un dumnezeu nesperat, dar promis apoi o așează cuminte pe umeri… este crucea lui, se-mpacă cu gândul și un zâmbet înflorește pe chipu-i privitor la viitorul îndepărtat dar care-și arată deja cerul purpuriu de parcă ar fi amurg… și parcă ținerea aceasta de cruce este o împletire de sentimente-prevestiri… o altă ființă șade cuminte în trupul lui pe care o duce cu grijă de ici acolo de acolo aici, cu grijă, repet căci ea este echilibrul mersului său înainte… ea are brațe arzânde încolăcind inima lui adormită… și el zice și chiar crede că toată existența lui se scurge în această aprigă și la fel de imaginară-mbrățișare

(Visited 20 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.