„În primul rând doresc să precizez că nu sunt de meserie scriitor, deoarece nu am ca studii, nici cel puțin liceul, iar în al doilea rând că din lipsa unui prezentator ,,cu greutate“ al autorului – aşa cum se obişnuieşte – sunt nevoit să mă recomand în faţa cititorilor.”

Aceste cuvinte aparţin autorului cărţii de faţă, Dumitru Faranga, și nu mai necesită nici un comentariu. Ceea ce nu ştie Dumitru Faranga este că nu există studii de specialitate pentru a fi/a deveni scriitor. E vorba de talent. Îl ai sau nu-l ai.

Jurnal de soldat” este o carte voluminoasă (460 de pagini) produsă de un om orgolios fără a poseda, însă, acea minimă ştiinţă a scriiturii fără de care nu poți pătrunde pe „piața literară” fără riscul de a fi neglijat de către „măria sa” cititorul.

Sudor autogen (născut în 1920, la Ploieşti), Dumitru Faranga a participat la două campanii de front: „Cotul Donului” și „Moldova”, între anii 1942-1944, evenimente din care s-a născut substanța acestui jurnal pe care autorul consideră că este necesar să fie prezentat publicului cititor sub forma unei cărți pe care s-o cumperi din librărie.

Lipsit de valoare artistică, „Jurnal de soldat” nu poate conta nici măcar ca document, de vreme ce Dumitru Faranga este prea mult interesat de „cafeaua de dimineaţă” și de viaţa personală pe care a dus-o în spatele frontului, într-un atelier mobil de reparații auto. Mai exact ar fi să vorbim în acest sens de tendinţa de a urmări cu încântare şi cu un fel de nesaț derularea faptelor personale, individuale, în dauna covârşitoarelor evenimente cum au fost cele de la Cotul Donului și din Moldova: „Azinoapte a fost iadul pe pământ. Vijelie cu ploaie, apoi ploaie cu zăpadă. În plus, un întuneric să-l tai cu cuțitul. De dimineaţă era un polei compact. M-am dus totuşi grăbit la cafea. A fost foarte fierbinte și am reuşit să mă frig la limbă. La ora şase eram prezent la adunare, însă ordinul a fost stupid, pentru că restul bateriei se adună la şapte.” (5 ianuarie 1943, Novoșatinski), (…) „Au venit câteva maşini la reparat, însă eu nu am avut imediat de sudat ceva. Atunci pentru mine era mai uşor, deoarece aveam permisiunea să folosesc tubul de acetilenă din atelier şi la nevoie coboram numai cu aparatul de sudat. atelierul nu a mai fost desfăcut normal ca altădată, când eram mai departe în spatele frontului. Au fost coborâte foarte puține scule materiale strict necesare, în aşa fel ca în câteva minute să putem încărca la loc și să fugim dacă este cazul”

Cartea evocă doar (cu rare excepții) sfera existențială personală a autorului de față, nesemnificativă, însă, în cadrul larg al istoriei noastre naționale.

Dumitru Faranga a avut o şansă unică. Păcat că a irosit-o.

 

 

(Visited 20 times, 1 visits today)