„NEMIȘCARE” – O MIȘCARE ÎN SINE

(cronica unui poem de Mircea Ivănescu)

Enigmatic si derutant, discursiv şi „absent”, focalizat în sine (invulnerabil prin convergenţă ideatică), poemul lui Mircea Ivănescu notează starea de spirit a unui „intelectualist” de profesie – zbuciumul afectiv al unui rațional – care refuză adaptarea la real altcum decât printr-o filieră lirică. De aici literaturizarea evenimentului cotidian (cu predilecţie repetitiv) prin folosirea cuvintelor asemănătoare celor de obştească utilitate.

Dinamitarea profunzimii dă câştig de cauză clişeului ei, locului comun cărora li se conferă valenţe poetice. Necesară este astfel compunerea cu aparenţă juvenilă a textului, nedeterminarea spațio-temporală în context („înapoi”, „atunci”, „acum”, „apoi”, „mai încolo”), necesare devin combinaţiile de cuvinte generatoare de reverberaţii neplăcute auzului: pe-pie („pe pietrişul”), unsoare („un soare”), ci-cea („deci cea”); imaginile forţate: „cadavrul înghesuit”, „întâmplare înconjurată”; expresiile pleonastice: „puzderii mărunte”, „coborând dintr-o maşină oprită (gerunziul „coborând” dictează, în subînţeles, participiul „oprită” ). Necesare, zic, pentru că altfel nu văd cum s-ar putea înfăptui „ironia faţă de propria ironie” (Marian Popa).

Structural, poemul e realizat în trei timpi: unul – al constatării ironico-aforistice („ – căci în ficțiunea/ unui sentiment, a unei trăiri/ trebuie întotdeauna/ să se petreacă ceva.”); al doilea – al întrebării: (care e un fel de translaţie în propria spiritualitate a existenței vegetale – „Mai încolo, un gard viu/ – de ce viu? -); al treilea – al concluziei (dominat apăsător şi orgolios de conjuncţia conclusivă „deci” sugerând convergenţa unui lung și epuizant raționament: „Deci cea mai simplă întâmplare/ tot o nemişcare se face”).

Poziţia solară în text o dețin cuvintele-cheie: „cadavru” şi „gard viu”. Aflate în raport de interferenţă ele generează substanţa poeziei creând totodată două linii distincte de dezvoltare a semnificațiilor structurii poetice: una dinamică, alta statică.

Structurile semantice ale termenului „cadavrul” sunt dispuse într-o ordine care îi accentuează devenirea: „nemişcare”, „oameni tăcuţi”, „maşină oprită”, „aşteptând nemişcaţi” apoi, prin transfer metaforic „spiritul locului”. „Gard viu” realizează faţă de această devenire o opoziţie. El rămâne mereu punctul de referinţă în jurul căruia se ordonează starea de spirit. Aceste două planuri (al vieţii şi al morţii ) exprimă „firea” acestei poezii, „mecanica” ei.

Atitudinile poetului sunt reunite într-o singură mişcare lirică a sufletului, alunecând repede de la o extremă la alta („atunci” – „acum”, „cadavrul” – „un gard viu”, „nemişcare” – „despre mişcare”). Continua mişcare internă (mişcarea în sine) este cerută de crearea disocierilor pretinse de foamea de sens.

Se nasc totuşi mai multe întrebări de genul: unde începe şi unde sfârşeşte autoironia în poezia lui Mircea Ivănescu? Este „Nemișcare” o poezie conceptuală sau este refuzată de idee? Până unde merge subminarea propriului text (ideea morții este pusă sub semnul lui poate – „poate cadavrul” – iar ideea vieţuirii stă sub semnul întrebării – „de ce viu? –”)?

Întrebările ne dau târcoale deoarece, simţim asta, produsul ultim al procesului de creație nu poate fi numai eveniment subiectivat ironic (deci, de restrânsă utilitate), ci şi (ca să zic aşa) obiect de opţiune lirico-ideatică pentru conştiinţa lectorului.

Din acest punct de vedere poemul lui Mircea Ivănescu este nesemnificativ.