o-experiență-de-neuitatDouă au fost elementele care m-au ajutat să-mi dau seama că am cucerit-o definitiv şi că (evident) persoana mea o interesa?
1) când i-am spus că-mi place mustața ei, mângâindu-i, de fapt, conturul buzelor, a tresărit înroşindu-se şi s-a scuturat ca de un fior care o străbătea din cap până în picioare. A lăsat ţigara în scrumieră (faptul că fuma îmi spunea mie şi alte lucruri despre ea – pe care nu vi le spun) şi m-a privit adânc, dincolo de lumina ochilor mei;
2. individul (că n-am cum să-i spun altfel), rivalul meu, şi-a înşfăcat cheile maşinii de pe masă, „alendelonul” din cuier şi a zbughit-o pe scări afară, fără să mai salute.
Nu puteam să nu jubilez în sinea mea. Asemenea dublă victorie (asupra ei şi, mai ales, asupra lui) nu obţii în fiecare zi.

Se făcuse târziu. Verişorul ei (şi gazda mea) spune să mergem. Eu schiţez intenţia de a mă ridica şi a pleca împreună cu el. Atunci intervine EA: „da mai staaaaaaţi, nu e chiar atât de târziu, şi-apoi domnu’ Romeo mi-a promis că îmi ghiceşte în cafea”. Aici nu minţea. Într-adevăr, ştiu să ghicesc în cafea şi i-am promis c-o fac. Verişoru’: „Dacă Romeo vrea să mai rămână bine, dacă nu, nu”. Eu nu zic nimic, ea mă priveşte rugător. Trebuia să fac ceva. Am simţit că decizia era acum la mine şi că de mine depindea dacă „ACUM SAU NICIODATĂ”. „Bine, zic, eu mai rămân, îi ghicesc în cafea doamnei Neli şi vin şi eu. Să nu închideţi uşa de la intrare.”

Rămași singuri, oştile stăteau faţă în faţă: eu deoparte, ea de cealaltă. I-am ghicit în cafea (ceea ce a lăsat-o cu gura căscată ), apoi a urmat un schimb civilizat de autobiografii verbale. A mea nu era cine ştie ce. A ei era, în schimb, complicată, diversă şi complexă. Nu intru în amănunte. Spun doar esenţialul care a generat această scriitură: era văduvă! Nu mai intru în amănunte. Eu aveam altă „misiune” în acea seară. Mă aflam în casa şi lângă femeia pe care o iubeam în mare taină și la nebunie… Nu aşteptaţi să vă descriu cum au decurs lucrurile mai departe. Cum am ajuns în pat şi ce s-a întâmplat pe-acolo. O frază-rugămite a ei, din acea primă noapte, nu-mi iese din cap, n-am înţeles-o şi n-o înţeleg nici astăzi: „Ai grijă, Romeo, să nu-mi înghiţi cercelul!”… Nu l-am înghiţit. L-am scos şi l-am pus alături, pe parchet. (Avea numai unul, pe urechea stângă).

Neli poseda un apartament cu două camere. A doua zi m-a întrebat : „De ce anume ai tu nevoie ca să fii fericit, ca să poţi scrie în linişte şi ca să ai tot ce-ţi trebuie să-ţi duci opera la bun sfârşit, aici la mine” (Nu râdeţi. Aşa se exprima ea, simplu. Şi-apoi o femeie-de-femeie nu prea are nevoie de ştiinţa articulării frazelor). Eu, pe vremea aia greiere nevinovat, încep să-nşir fără să-mi treacă prin cap ceea ce avea ea de gând să facă: „Păi, uite, în primul rând o maşină de scris. Pe urmă un radiocasetofon, o garnitură de mobilă (numai canapele şi perne), televizor şi bine înţeles posibilitatea de a fi singur şi liniştit atunci când lucrez”. În aceeaşi săptămână dorinţele mele erau realizate. Neli eliberase dormitorul total pe care l-a mobilat apoi cu tot ceea ce-i spusesem. Plus precizarea „aia e camera ta” (dormitorul) şi „asta e camera mea” (sufrageria). M-am mutat la ea. Bagajul meu era puţin: o maşină veche de scris – „Consul” -, ceva haine şi DEX-ul.

Aveam să descopăr, nu peste multă vreme, că iubirea vieţii mele era alcoolică. (Bea în fiecare seară câte un litru de vin singură). Apoi voia dragoste. Nimic nu mă respinge mai rău şi nimic nu mă inhibă mai temeinic decât o femeie beată. Avea şi probleme cu mansarda. Într-o noapte, pe la orele 3, când mi se întâmplă mie toate lucrurile rele, în stare de ebrietate fiind, m-a ameninţat că se sinucide. Am râs. Mi-a arătat un pumn de pilule şi s-a dus în baie spunând că le ia. Aşa a făcut. S-a dus în baie. Am auzit că a „tras” apa şi mi-am spus că n-o va face, că cine zice c-o face n-o face şi că le-a aruncat în WC. Bine-bine, dar de ce nu mai ieşea? După 20 de minute intru în panică. Dacă le-a luat totuşi? Mă duc la ea în baie. Nu pot să deschid uşa. Ea stătea pe jos cu spatele rezemat de uşă. M-am chinuit mult până să reuşesc s-o deschid împingând-o totodată şi pe ea, ca pe sanie, cu fundul pe ciment. Mima inconştienţa. Am luat-o în braţe, am dus-o în pat. Nu mai comunica deloc. Am chemat salvarea. La întrebarea autoritară a medicului salvării dacă le-a luat sau nu le-a luat (trebuia dusă la urgenţă) iubirea vieţii mele capătă glas şi spune, abia auzit, că nu a luat nimic. O.K. Semnez eu pentru ea şi salvarea pleacă aşa cum a venit. N-am mai dormit. A doua zi reuşesc s-o conving să se interneze la psihiatrie. S-a internat. Mă aştepta prima şi ultima noapte în care dormeam singur în acel apartament, noapte care m-a determinat să fug, a doua zi, cât mă ţineau picioarele (pentru că soțul ei decedat avea să mi se-arate în chip de șarpe uriaș…)

(Visited 5 times, 1 visits today)