OAMENI SINGURI DE SARBATORI

2015

gheorghe-burdujan-oameni-singuri-de-sarbatoriSingurătatea noastră de sărbători s-a înfiripat fără voia noastră, dar noi am chemat-o, noi am adus-o şi i-am turnat apă la rădăcină să crească mare şi durabilă…
De ce oare nu vrem, nu mai vrem să schimbăm ceva? Cât de tare ne-a obosit sufletul? De ce continuăm să ne dorim în taină ceea ce nu avem? Unde ne e curajul să spunem clar şi răspicat ceea ce ne dorim cu adevărat de la viaţă?

Au fost (și) sărbătorile de iarnă. Le-am petrecut și anul acesta singuri? Da, aşa se pare. Pentru mulţi dintre noi sărbătorile ne-au prins în singurătate. De ce? Pentru că nu avem curajul să ne mărturisim cu sinceritate. Că nu avem curajul să recunoaştem că fiecare dintre noi are probleme, are anumite oprelişti în dorinţa lui/ei, firească, omenească de a nu mai fi singur/ă, măcar de sărbători. Omul este o fiinţă socială! Dintre toate fiinţele care populează planeta asta, numai omul simte tristeţea sărbătorilor petrecute în singurătate, în acelaşi cadru, cu aceiaşi oameni, între aceiaşi pereţi, faţă în faţă cu propria-i singurătate pe care şi-o ştie atât de bine, de atâta vreme… Chiar dacă fizic, unii dintre noi nu sunt singuri (observ o grămadă de femei măritate, o grămadă de bărbaţi însuraţi, deci familişti şi familiste), tot în singurătatea Ființei proprii și-au petrecut această mare sărbătoare creştină – Crăciunul, apoi și Revelionul… Singurătatea în doi este mai dureroasă decât singurătatea de unul singur…

Iluzia pe care ţi-o dă un pospai de relaţie înfiripată p-aici sau pe-aiurea este generatoare de iluzii deşarte. Şi asta cu largul şi generosul nostru concurs. Chiar dacă ţi-ai găsit pe cineva potenţial partener/ă de sărbători, îndoiala din suflet nu ţi se spulberă, pentru că nu ştii mai nimic despre acea persoană, pentru că dacă i-ai propune, eventual, un Crăciun, un Revelion, un Paşte în doi, vine invariabil răspunsul: „ştii, dar la mine nu se poate, eu am copii, eu stau cu familia”. Sau: „eu nu stau bine cu banii şi nu am condiţiile necesare pentru a primi un musafir, o musafiră. Dar pot să vin eu la tine”. Nu, nici la mine nu se poate pentru că-pentru-că şi justificările încep să curgă. Bine, dar hai atunci undeva la munte, la mare. Da, şi cât ne va costa? Şi cine va plăti şi, mai ales, pentru ce? Este dragostea noastră suficient de bine dezvoltată, îşi justifică ea existenţa? A fost ea supusă testului realităţii, nu mai putem trăi noi unul fără celălalt încât să ne stricăm sărbătorile unul altuia de dragul unui experiment în doi? Sau o facem pentru sex? Merită sexul, această necesitate biologică a fiinţelor vii, să ne dislocăm din cochilia noastră pentru a ne arunca într-o aventură fără cap, al cărei sfârşit nici măcar nu-l bănuim, nicidecum să-l ştim?.

Şi uite aşa ne întoarcem, cu coada între picioare, la problemele noastre zilnice şi ne spunem, e drept cu amărăciune, că de fapt şi în fond sărbătorile sunt şi ele nişte zile care vor trece… Noi cu noi înşine ne simţim în siguranţă. Nimeni nu va atenta la integritatea liniştii noastre şi nimeni nu ne va putea alina dorul din suflet şi dorinţa de a nu mai fi singuri, oricâte promisiuni ne-am face în sensul ăsta…

Ne dăm târcoale unii altora şi ne sondăm în mod indirect lumile noastre interioare doar, doar, o să dăm peste ceea ce căutăm. Şi dacă găsim ceea ce căutăm nu avem curajul să întindem mâna pentru a lua ceea ce ni se cuvine, pentru că numai celui care a găsit i se şi cuvine. A găsi, uneori, este sinonim cu a vedea şi nu oricine are această capacitate, acest har divin (de ce nu? )…

Eu am stat, ca de obicei, în faţa ferestrei, cu ţigara şi nelipsita-mi cafea privind cum a nins (pentru că am inventat fulgii de nea, dacă ei nu au existat), peste chipurile tinereşti ale celor care se bucură-n grup de implacabila scurgere-a timpului. A fost o noapte-zi de meditaţie. A fost frumos pentru că eu am ales să fiu singur, pentru că eu îmi iubesc singurătatea şi mă simt confortabil în spaţiul ei care mi se oferă ca o dulce şi lentă otravă…

Construiţi din singurătatea voastră prilej de bucurie. Oferiţi-i sufletului prilejul de a asimila ceea ce este bun şi frumos în viaţă. Gândiţi-vă că spiritul este totdeauna superior trupului. Nu hrana, haina şi sexul ne fac fericiţi. Nu banii! Nimic nu veţi lua cu voi din lumea aceasta materială, ci doar voi cu voi înşivă. Voi şi spiritul vostru…
Nimeni dintre noi nu a ales să fie. Alţii au horărât pentru noi… Am fost „deversaţi” în lume fără voia noastră…
Şi atunci? Dacă eu nu am dorit să fiu, de ce aş suferi că sunt?

De fiecare dată gândesc că nu voi mai rosti: oameni singuri de sarbatori!

2 comments

  • E adevărat suntem o seamă dintre noi singuri de sărbători, dar eu nu cred că noi am chemat singurătatea. Oamenii sunt singuri fără voia lor. Un exemplu este acela când îţi dispare omul iubit. Crezi că a vrut cineva să fie aşa?. Păerea mea că nu. Aşa a fost hărăzit

    • Nu mă refer la cazurile speciale când rămânem singuri prin pierderea cuiva drag nouă. Eu mă refer la acea singurătatea pe care ne-o asumăm în deplină cunoştinţă de cauză, fără a fi forţaţi de factori externi nouă să luăm această decizie.

Lasă un răspuns