PASAREA IUBIRII

pasarea-iubirii-gheorghe-burdujanMi-a poposit, într-o zi, la fereastră, pasarea iubirii… Penajul său strălucitor amirosea a soare, amirosea a stea… În genunchi am simţit durerea alunecării pe marmora grea din care aşchii mi-au explodat în rotule şi-atunci, doar atunci am fost fericit că trăiesc, am fost fericit că, în sfârşit, pasărea captivă din mine îşi căuta eliberarea…

Inima-mi căzută-ntr-o zbatere absurdă (ca limba unui clopot de aur), era o durere mult prea mare dar surdă, era o plângere-ungere cu lacrima prelung şiroind înlăuntru… În afara îngerul veghea, capul pe spate, gura-ntredeschisă veghea… Există, mi-am spus, nedreptate, există devreme ce dintr-o dată îngerul a început să vorbească. Mai există mi-am spus, şi durere tăcută, adânc înşurubată ca un virus care ucide lent şi sigur…

Se sprijinea pe o aripă stând aşa cum stătea ca un om ce se odihneşte banal într-un cot. Îi simţeam privirea, ardea. NU ERA ÎNGERUL, ERA ÎNGERA! N-o puteam privi, aş fi rămas împietrit, neantizat în zidire…

De la o vreme din vreme am făcut obsesie, ne-fiinţarea care zideşte durabile baricade împotriva neantului, ghemul luminii care naşte i-luminate idei gânditoare…

Curge un nai pe streaşina gândului unduind în sunet melodii siderale, din buza cerului se revarsă o cascadă de irişi tomnateci, sunt ochii, miliardele de ochi ai Îngerei…

O coajă de pâine pocneşte strident în căldură de parcă ar fi gheaţa sub ger. Eu nu cer. Eu implor cu vorbe nespuse încă… Ce brazdă-i nobilă fără sămânţă? Ce creier fără gândire-şi justifica fiinţarea?

Atâtea stele zvâcnesc în zadar pe un cer creponat, atâtea ace pe un pom de crăciun care nici nu era, nici exista… Dar ea totuşi venea (se ducea?)… Cineva trebuia s-o aştepte pe îngera mea. Poate o stea? Poate o stea… Cerul de cremene-ncremenit luceşte albastru nocturn… O pasăre, alta, moare în zbor… Din maşină văd cum cad ţurţuri din coada cometei, cad stalactitele ochilor multicolori. Cupola frunţii de veghe-veghează nesomnul pereche – crin încolţit sub pahar de cristal…

Dacă eşti şi priveşti în adâncul pământului-sfântului vezi răsturnate răsaduri de stele, atâtea inele, atâtea inele… Întru ne-logodna lumii horinde, alai ţărănesc rătăcit – rătăcindu-se… 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.