Vine o pasăre rănită-n aripă la fereastra cuiva. În mod foarte curios pasărea are grai, vorbește și zice:

  • Ajută-mă, dă-mi și mie ceva să mănânc…
  • Nu pot, nu mă lasă destinul. Destinul a voit ca tu să fii rănită și să mori de foame. Și mai înainte de a trage draperia peste fereastra-i de cristal, mai spune: „din suflet îți doresc toate cele bune”. Pleacă lăsând și obloanele peste fereastră astfel încât biata pasăre căzu lovită a doua oară.

Câtă vreme nu te implici, degeaba dorești tu din suflet toate cele bune cuiva. Și eu pot dori toate cele bune unui asiatic, să zicem. Dacă nu pot face sau nu vreau să-i fac un bine acelui om urările mele sunt vorbe în vânt. Ce treabă are aici destinul?

Destinul păsării a fost să fie rănită și flămândă, ok. Dar dacă ea îmi cere mie s-o ajut, să-i dau ceva de mâncare și eventual s-o vindec de rana-i sângerândă, de ce nu o fac, deși îmi stă în putință?…

Iată o greșită, eronată înțelegere a destinului.

(Visited 37 times, 1 visits today)