„PATIMI DUPĂ MINE”, DE VIORICA RĂDUȚĂ, UN EXERCIȚIU LITERAR ROCAMBULESC

Captivă a procesului literar (ca un scop în sine), narcisică și vrăjită, totodată, de rezultatul elucubrant al muncii sale, Viorica Răduță produce o scriitură modernă (atât în proză, cât şi în poezie), o scriitură care-mi amintește (iertată-mi fie aducerea lor în discuție) de Faulkner şi de Joyce…

Autoarea a făcut din literatură o meditație asupra literaturii, fără alt sens ascuns. Dar, deoarece – prin definiție – simbolul propune mai multe lecturi, în cazul de față avem de-a face cu simboluri retezate sau, mai bine spus, cu alegorii.

De aceea, dacă putem fi impresionați de virtuozitatea cu care V.R. își desăvârşeşte „opera“ suprapunând două sensuri în acelaşi discurs, în schimb răbdarea de a înveşmânta metaforic concepte teoretice ne apare, în monotonia ei ,,frenetică“, drept o fază crepusculară a autoreprezentării textului literar: „pe afişul ceasului repus în rondel femeia trăieşte culoarea/ repet orizontul a apus cu singurătatea în mâini/ altfel nu ar sprijini cumpăna între insule de zare plopii/ două ediții/ în căutarea păsării își va pierde somnul cum buzele au timpul nedesfăcut/ ce să întreb? Dacă pianul se sprijină de fugă?) dar ea continuă să-și desfacă părul sub înserare odată cu mersul/ care geamăn cu orizontul se depărtează de aşteptare/ păunul cade în mijlocul nudității sale fără contur/ căutându-şi umerii taie oglinzile sub ziua văzută în moarte/ sau chipul tău nu mai desparte plopii de cealaltă apă/ prin mijlocul întârziat de culoare repet gugeşti ai spus/ cruci desfăcute ajung la drum să coborâm în albastru/ vă asigur își întăreşte fiii crescând şerpi înăuntru crescând/ dar femeia cu găuri vede cu găuri în ochi directoarea/ patru jucători de cărți în cai nemişcaţi pun orbul/ la loc sub ceasul gării.“ („Femeia şi orizontul“), „până ieşea din oglinzi lipit de ploi întinde amintirea fetei/ acum trec pragul mărit cu ţipătul în larg mă doare fluierul/ pentru că schimbă locul îmi îneacă sânii/ pentru că în pieptul meu fără creştere alunul opreşte crepusculul/ călătorul taie lungimea drumului în durata ploilor, iar curcubeul ros de arcuș trage. apele în somn pe degete/ am în licornă (a se citi călătorul) durerea osului subțiat o mişcare/ și în sărut locuieşte briza vede golful cum cheamă apele/ visul este între noi între coarnele cerbului în ajun este/ cumpăna cu albul în bucium această aşteptare/ duce şarpele înapoi prin călcâi o noapte prin el.“ („Chemare la țărm“).

Închiderea textului în sine ajunge să fie, la Viorica Răduță, o fugă de materialitatea lumii reale și de bogăția semnificațiilor ei.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

CAPTCHA ImageChange Image

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.