(Pildele amicului X, partea a cincea)

Amicul meu s-a îmbolnăvit. De coronavirus. Nu se știe cum, nu se știe de pe unde. Cică virusul l-ar fi luat de la o femeie pe care a cunoscut-o în niște împrejurări pe cât de bizare, pe atât de inedite…

E în spital. Cu mai multe comorbidități. Se pune problema să suporte o operație (la prostată). Nu se știe dacă scapă. Nu ai voie să-l vizitezi, dar prin telefon am comunicat. Încă nu e la ATI.

M-a sunat acum 3 zile să-mi spună de una de alta. Mai cu seamă despre nevoile sale mi-a vorbit. Despre faptul că și-a făcut un cont bancar ca să-și poată plăti facturile și dările la stat online, să nu mai meargă personal pe la ghișee și primării. Mai ales că odată cu noul an au expirat și actele mașinii (Asirom, ITP, Rovigneta etc..) Mai trebuie să plătești în stânga și-n dreapta, că așa e în spital.

L-am întrebat cum de s-a căpătuit și cu Covid 19, pe când urgența sa era operația de prostată.

Iată ce mi-a răspuns:

„Am cunoscut o femeie, precum ți-am spus, nu mai repet. Trebuia să facem Crăciunul și Revelionul la ea acasă, în altă localitate, undeva departe prin nordul Moldovei. Nu s-a putut pentru că mașina mea trebuia mai întâi reparată ca să pot pleca la un drum lung. Am plătit un fel de taxă de urgență și mi-au reparat-o pe 31 decembrie, pe la prânz. Noaptea era Revelionul. Nu puteam ajunge, dar am plecat pe 01 ianuarie, să facem un revelion al nostru, a doua zi. Drumul a fost de groază și de coșmar. O ceață densă s-a instalat pe sute de kilometri. Practic mergeam în orb. Puteai să dai peste orice ți-ar fi ieșit în cale sau s-o iei pe câmp, nu ți-ai fi dat seama. Și totuși trebuia să merg tare ca să nu mă prindă noaptea pe drumuri. Și ceață și noapte, îți dai seama. M-a consumat mult drumul ăsta. M-a și obosit din cale-afară.  

Într-un final am ajuns. Mort, copt, dar am ajuns. Am oprit în zona în care locuia. I-am dat telefon să mă îndrume. La telefon abia slobozea cuvintele (parcă era beată) n-am înțeles nimic. Pe lângă starea în care eram s-a adăugat și o grămadă de nervi. I-am spus să iasă în stradă. A ieșit (mai apoi avea să-mi reproșeze că „am ținut-o în frig și în vânt”. Am văzut-o. Am coborât și am întrebat-o unde să parchez (oprisem într-un loc interzis, și cu trafic). În loc să mă îndrume ce să fac, mi-a sărit dintr-o dată în brațe și m-a luat de gât să mă pupe. (Ea tocmai trecuse prin faza de Covid 19. Avusese Coronavirus, dar mi-a spus că s-a vindecat).

Am respins-o și am întrebat din nou unde să las mașina. A bâiguit ceva, nu mi-a spus nimic concret și iar mi-a sărit în brațe. I-am spus să se liniștească și să-mi spună odată unde dracului las eu mașina. „Nu vreau”, mi-a răspuns și s-a sprijinit într-un cot de botul mașinii. Aproape că s-a urcat pe ea. Apoi văzând că sunt serios și probabil simțind cât de mult mă enervasem mi-a arătat, vag, un loc între două mașini. Un loc, prea mic, în care era imposibil ca eu să parchez. Alte locuri erau ocupate. Foarte multe mașini și foarte înghesuite. Am început să mă enervez tot mai rău. M-am urcat în mașină și am căutat singur un loc de parcare. Străduțe înghesuite, cu sens unic (unele), cu mașini ale locatarilor din zonă peste tot. Am zărit o idee de loc și am încercat s-o parchez. Dar tu știi, eu am o vedere monoculară și nu apreciez corect distanța dintre obiecte. Am nevoie de un spațiu mai mare ca să pot parca o mașină. Așa că am atins ușor alte două mașini, una din față, alta cu spatele. Atât mi-a trebuit. După un asemenea drum, după starea de nervi pe care mi-a indus-o femeia, să mai tamponez și două mașini.

Am plecat repede de la fața locului, ușor speriat că s-ar putea să am vreun conflict cu persoanele proprietare ale mașinilor și m-am dus glonț către primul hotel care mi-a ieșit în cale, unde am găsit o parcare generoasă și liberă, dar contra cost. Am plătit parcarea pentru trei zile și mi-am luat o cameră pentru două nopți. Aveam de gând să stau, să mă întâlnesc cu femeia, că doar pentru asta venisem în acel oraș. Dar mai întâi trebuia să mă liniștesc, să mă odihnesc. Simțeam că tremură carnea pe mine.

Abia ajuns în cameră am realizat cât de dărâmat eram. M-am întins în pat așa îmbrăcat cum eram.

Am plătit degeaba două nopți de cazare și trei zile de parcare, pentru că pe telefon, apoi pe facebook, am primit din partea distinsei doamne (care cică mă iubea) următoarele cuvinte:

„Poți să te întorci de unde și cum ai venit, pentru mine nu mai exiști”, „ești malefic, prefer un țigan… Am cuvinte numai de laudă pentru animale… tu nu ești decât o bestie inumană, total lipsită de suflet, de cea ce caracterizează rasa umană, poți și crăpa..!”

Îmi spunea toate astea în condițiile în care știa că sunt bolnav. Așadar, a doua zi de dimineață am plecat din nou la drum întorcându-mă acasă cu o mare tristețe în suflet.

Tu știi, eu nu am avut niciodată un cont bancar, dar în condițiile astea de azi când totul este online mi-am făcut un cont la BCR, (printr-o asistentă al cărei soț lucrează la bancă) și i-am trimis distinsei doamne următorul e-mail: mi-am făcut un cont, trimite-mi ceva să vad dacă funcționează. La care ea-mi răspunde în stilul deja caracteristic: „deci cobor la tine cu cianură, arsenic, mătrăgună, o viperă ca cea a Cleopatrei, sau ca Lucrezia Borggia, etc…??! Sau cu un „pumnal”… poate bani încărcați cu „energie negativă”… deci ce propui?”

Asta e cu doamna îndrăgostită până peste cap și cu suflet mare. Așadar îi spui femeii că ești bolnav și că probabil ea este cauză agravării stării tale de sănătate, iar ea este capabilă să secrete și să-ți trimită asemenea cuvinte pline de dispreț și de venin.”

Iată o nouă istorie a amicului meu care are parte, în viața asta de doi bani, numai de evenimente pe care o minte normală nu le poate concepe, dar demne de pus în ramă ca pilde de luat în seamă pentru nepoți și strănepoți…

(Visited 249 times, 1 visits today)