REFLECŢII AMARE, DAR REALISTE

1. Mă întreb cui îi este teamă de suferinţa care se naşte din iubire? Mie da! Îmi este teamă, recunosc. 

2. De câte ori întâlnesc pe cineva (care mă interesează…) fac două lucruri: în primul rând mă privesc în oglindă (să văd cât de frumos – mai – sunt), în al doilea rând privesc în buletin (să văd câţi ani – mai – am). De fiecare dată, după aceste două acţiuni, renunţ la a mai întreprinde ceva în sensul construirii unei relaţii cu persoana care mi-a trezit interesul… 

3. Frumuseţea este o noţiune (relativă) care se defineşte prin dinamism (dacă vorbim despre frumuseţe). Nu există frumuseţe statică decât în cazul operelor de artă. Am întâlnit oameni care la prima vedere păreau că sunt urâţi, dar care, după 5 minute de discuţie cu ei deveneau extrem de frumoşi. 

Frumuseţea NU vine din „datul” formelor pe trup, din „picturalitatea” unui chip fără de cusur, ci din interacţiunea spirit-trup care să-ţi lase impresia că fiinţa ei (sau a lui) te înconjoară ca o adiere blândă de vară-primăvară-nocturnă, nici prea caldă, nici prea rece… 

4. „Când mă analizez mă detest, când mă compar mă prefer”. Depinde, deci, la cine şi la ce te raportezi. Faţă de Einstein suntem cu toţii nişte bieţi mocofani, dar faţă de foarte mulţi dintre semenii noştri putem fi geniali… 

5. Naşterea ca fiinţe iscoditoare şi plasarea noastră pe orbita vieţii are în sine un soi de disperare. Ce căutăm? Ce sperăm să găsim? Ne mărturisim unii altora. Ne ascundem sau dimpotrivă? Am încercat totul pentru a intra in vibraţie cu semenii din jurul meu şi nu am ajuns la nici un rezultat! Eu, pentru mine, simt un fel de regret. Faţă de ceilalţi mă simt vinovat de a-i fi provocat, de a-i fi stârnit în liniştea şi echilibrul lor… Lumea nu este pentru mine o masă amorfă şi fără coloană vertebrală. Eu fac parte din lume, sunt un om oarecare supus judecăţii celorlalţi aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu minus, cu plus… Mulţi dintre oamenii care mă înconjoară au o perspectivă ciudată asupra vieţii…
6. Sunt un om ca toţi oamenii (mă repet) cu expectanţe şi nevoi dintre cele mai simple. Pentru mine nu fac nimic notabil în timp ce pentru alţii sunt în stare să mă sacrific până la anularea propriei mele fiinţe. Uneori gândesc ca reacţia mea este disproporţionată vizavi de mesajele pe care le primesc. Sunt excesiv de «iubitor» şi de recunoscător celor care-mi acordă puţină atenţie De ce? Nu-mi dau seama. Nu am aşteptat şi nu aştept ceva în schimb. 
O fi bine…, o fi rău…,? Nu ştiu… 

7. Omul este o devenire continuă. În mod implicit şi (non) frumuseţea lui este la fel. Poţi fi fotogenic, telegenic etc. Realitatea însă poate fi contrarie. De cele mai multe ori o fotografie iese aşa cum ai vrut tu să iasă. Poţi pune în evidenţă, la vedere, acele părţi ale corpului care, crezi tu, te avantajează. Iată de ce fotografia nu e sinceră, nu te reprezintă în adevărata lumină a personalităţii tale (admiţând ca ea există)… Numai văzând un om mişcându-se în integralitatea lui (ei) – cu trup şi vorbe – poţi spune despre el (ea) că e plăcut (a) sau dimpotrivă. 
E drept că pentru cel (cea) care caută în interlocutorul său doar apropierea fizică, e suficientă uneori şi-o fotografie… 

P.S. Eu nu vreau să ştiu prea multe despre o persoană atâta vreme cât spiritul său se ilustrează frumos, coerent şi în linia cerinţelor mele (spirituale, evident).