ADYA (IV) – SĂRUTUL

Cu numărul ei de telefon în posesie mă simţeam un om bogat, un favorizat de soartă. Îl strângeam cu putere mototolindu-l în buzunar. De parcă aş fi putut să-l scap, să-l pierd. Până acasă am zburat de fericire. Ajuns în mansarda mea, celebră pe atunci, am scos hârtia, am pus-o pe masă, am netezit-o frumos şi am privit-o fix vreo 5 minute nevenindu-mi să-mi cred ochilor: adică aveam în faţa mea numărul EI de telefon?! Nu cumva am halucinaţii? Nu cumva e o farsă pe care viaţa mi-o face din nou ca atâtea alte dăţi? Îmi puneam întrebări şi priveam hârtia ridată. Atât de insistent încât privirea mea trecu dincolo de ea, dincolo de birou, dincolo de tot până se adânci în măruntaiele pământului, acolo unde totul este fierbinte. Am conştientizat imediat: aveam febră. O febră de „percepţie” dacă pot s-o numesc aşa, adică aveam frisoane, de emoţie, fără temperatură. M-am întins în pat şi cu mâinile sub cap am început să privesc cerul de dincolo de tavan, închipuindu-mi-l foarte verde-albăstrui, ca ochii EI… „Ce să fac? Am numărul ei de telefon, o comoară! Este ca şi cum aşa avea-o pe ea aici, lângă mine, respirând acelaşi aer, cu capul rezemat de perna primitoare… Ce voi face mâine când o voi suna? Ce-i voi spune? Unde s-o invit? Unde să mergem? Am s-o duc sus, pe vârful muntelui să privim oraşul! Da, sus pe munte. M-am hotărât”. Astfel, cu aceste întrebări şi multe altele încă neclare, am adormit. Am avut un somn alb, fără vise, fără agitaţii nocturne. 

A doua zi, pe la ora 10 am ieşit şi m-am dus întins la primul telefon public pe care-l ştiam. Am sunat-o. Vocea ei era caldă şi plină de senzualitate. O modula în aşa fel încât mă excita până la erecţie. Era diferită. La telefon avea altă voce. I-am dat întâlnire. A venit păşind ca o gazelă veselă în pantaloni scurţi de blugi şi un tricou roşu sprijinit doar într-o bretea pe un singur umăr, lăsându-i celălalt umăr dezgolit. Fără sutien! Acesta a fost primul lucru pe care l-am remarcat, pentru că avea nişte sâni dumnezeieşti, cu sfârcurile evidente sub tricoul strâns-mulat. 

Mergeam şi discutam banalităţi, în timp ce fiinţele noastre se pândeau reciproc ştiind exact ceea ce dorea una de la cealaltă. O conduceam, şi ea se lăsa condusă, pe drumul către vârful muntelui. Cunoştea drumul. De multe ori şi ea vizita acel loc şi privea oraşul de sus. Am fost surprins să aflu asta. În preajma ei simţeam că încep să mă îndrăgostesc, dar o voce lăuntrică îmi şoptea cu insistenţă: „să nu faci prostia asta, că te va distruge. TU NU TREBUIE SĂ TE ÎNDRĂGOSTEŞTI DE EA!” Vocea lăuntrică avea dreptate. Aveam să-mi dau seama de asta mult mai târziu… 

Am ajuns. Ea, obosită, se aşeză pe terenul stâncos. Acolo, în locul acela viran, de unde priveam oraşul, nu exista nici un petec de iarbă. Stătea oarecum incomod, cu genunchii adunaţi la piept şi cu braţele înfăşurate în jurul lor. Îşi sprijini cu tandreţe bărbia de ei şi privea în tăcere oraşul. Eu o priveam pe ea. Era un vis! Ceea ce trăiam era ireal: eu în vârful muntelui cu cea mai frumoasă făptură pe care a generat-o pământul şi pe care eu o văzusem vreodată. Mă mişcam în jurul ei. Cum stătea aşa nemişcată părea un tablou, o sculptură a marilor artişti. Gândul mă duse instantaneu la „Cuminţenia pământului” de Brâncuşi… 
„Stai jos” veni vocea ei pe neaşteptate, trezindu-mă din visare. „Nu te mai foi atât în jurul meu”. Nu stau. „Stai jos”! Nu stau, pentru că dacă stau jos s-ar putea să doresc să te sărut şi nu ştiu dacă şi tu doreşti lucrul acesta. „Stai, domnule, jos, o dată!” Îmi porunci ea pe un ton care nu mai permitea niciun fel de refuz. M-am executat cu supuşenie aşezându-mă lângă ea. Ne-am privit de aproape, ochi în ochi, ca doi vânători şi ca două prăzi în acelaşi timp. Cu atâta insistenţă de parcă am fi vrut să ne scoatem ochii cu privirea. Ne-am năpustit realmente unul asupra celuilalt într-un sărut rece şi fierbinte totodată, hămesiţi şi înfometaţi de prea multă aşteptare. Buzele ei răsfrânte, senzuale mă copleşeau. Era un sărut cu toată Fiinţa. Întreaga mea existenţă se concentra într-un singur punct: buzele fragede, frământate, muşcate uşor, ale Adyei. Mâinile mele au început să caute bezmetice. Mi se oferea o băutură mortală: formele ei de Afrodită. Mă lăsa să caut, să găsesc, în timp ce ne devoram reciproc. Până la un punct: ajunsesem prea adânc sub pantalonii ei scurţi: îi frământam, sălbatic, fesele. Cu blândeţe, mă opri. Am înţeles şi m-am retras uşor. 

Astfel locul acela a devenit, pentru mine (şi astăzi îl consider aşa), CEL MAI FRUMOS LOC DE PE PĂMÂNT