SCRISORILE MELE – A DOUA SCRISOARE

scrisorile- mele-a doua-scrisoareN-am știut că am inimă până îngera n-a pus mana pe ea… Penajul său strălucitor amirosea a soare, amirosea a stea… În genunchi am simțit durerea alunecării pe marmora grea din care așchii mi-au explodat în rotulă și-atunci, doar atunci am fost fericit că trăiesc, am fost fericit că, în sfârșit, pasărea captivă din mine îți caută eliberarea…
Inima-mi căzută-ntr-o zbatere absurdă (ca limba unui clopot de aur), era o durere mult prea mare dar surdă, era o plângere-ungere cu lacrima prelung șiroindă înlăuntru… În afara îngera veghea, capul pe spate, gura-ntredeschisă veghea… Există, mi-am spus, nedreptate, există de vreme ce dintr-o dată îngera a început să vorbească. Mai exista mi-am spus, și durere tăcută, adânc înșurubată ca un virus care ucide lent și sigur…
Se sprijinea pe o aripă stând așa cum stătea ca un om ce se odihnește banal într-un cot. Îi simțeam privirea ardea. ERA ÎNGERA! N-o puteam privi, aș fi rămas împietrit, neantizat în zidire. De la o vreme din vreme am făcut obsesia care erodează, boala care obsedează, ne-ființarea care zidește durabile baricade împotriva neantului, ghemul luminii care naște iluminate scântei gânditoare… Curge un nai pe streașina gândului unduind în sunet melodii siderale, din buza cerului se revarsă o cascadă de iriși primăvăratici, sunt ochii, miliarde de ochii ai Îngerei… O coajă de pâine pocnește strident în căldură de parcă ar fi gheața sub ger. Eu nu cer. Eu implor cu vorbe nespuse încă… Ce brazda-i nobilă fără sămânță? Ce creier fără gândire-și justifică ființarea. Atâtea stele zvâcnesc în zadar pe un cer creponat, atâtea ace pe un pom de crăciun care nici nu era, nici exista… Dar ea totuși venea (se ducea ?)… Cineva trebuia s-o aștepte pe îngera mea. Poate o stea? Poate o stea… Cerul de cremene-ncremenit lucește albastru nocturn… O pasăre moare în zbor… Din mașină văd cum cad țurțuri din coada cometei, cad stalactitele ochilor multicolori. Cupola frunții de veghe-veghează nesomnul pereche – crin încolțit sub pahar de cristal… Dacă ești și privești în adâncul pământului-sfântului vezi răsturnate răsaduri de stele, atâtea inele, atâtea inele… întru ne-logodna lumii horinde… un eu rătăcit-rătăcindu-se…

citeşte şi următoarele texte:

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.