SINCERITATEA – BUNĂ SAU REA?

2016

sinceritateaCând pun această întrebare mă refer la sinceritatea absolută, totală, nu la acel soi de sinceritate leşioasă, un surogat de sinceritate care este sinceritatea pe jumătate. Nu mă refer nici la sinceritatea prin omisiune, ci la acea sinceritate spusă pe gură, cu voce tare şi cu asumarea tuturor riscurilor care decurg de aici. Pentru că sinceritatea absolută implică şi riscuri ce pot duce uneori la adevărate drame.

Într-o căsnicie, de pildă, intervine, la un moment dat, o cotitură de esenţă: unul dintre protagonişti se îndrăgosteşte de altcineva, îşi înşeală partenerul/partenera. Cum e mai bine în astfel de situaţie? Să fie sincer până la durere şi să-i spună tovarăşului/tovarăşei de viaţă adevărul sau e mai bine să-l ascundă? O dată adevărul spus poate duce la două variante: 1. ruperea căsătoriei şi 2. cimentarea ei. Dar oare câţi dintre noi pot accepta adevărul celuilalt împăcându-se cu ideea, iertându-l/o?
Până unde poţi merge cu sinceritatea faţă de aproapele tău?
Iată un dialog extrem de plauzibil „- Mă mai iubeşti? – Nu, dar continui să te respect. – Iubeşti pe altcineva? – Da. M-am îndrăgostit de altcineva! – M-ai înşelat, te-ai culcat cu el/ea? – Da, am făcut-o! – Şi cum e la pat? Mai bun/ă decât mine?” etc. De aici răspunsurile diferă de la caz la caz.
Putem accepta acest rol (fie al celui înşelat, fie al celui care înşeală)? Putem fi sinceri până la capăt? Sau începem să ne codim atunci când întrebările ne încolţesc. Sau, din exces de sinceritate, începem să dăm amănunte de genul: „o are aşa şi aşa, am făcut aia şi aia etc. etc.” Toată bucătăria.
Până unde poate merge sinceritatea în iubire şi cât de mult din sinceritatea celuilalt suntem noi pregătiţi să suportăm?

Lasă un răspuns