TE CRITIC SAU TE DUC ACASĂ?

Motto: Este incredibil cât de ușor cedează o femeie când îi sunt puse în joc notorietatea și orgoliul!

 

          Monița era frumoasă, foarte frumoasă. O femeie a cărei frumusețe nu-mi dădea nicio speranță că voi ajunge vreodată  s-o cunosc trupește. Lucra la un coafor, dar cocheta asiduu și cu poezia. Venea la ședințele cenaclului în mod regulat.

Eu nu eram și nu sunt vreo frumusețe de bărbat (nu am fost niciodată!), eram însă cel mai bun și cel mai de temut critic literar din cenaclul respectiv. Așa că răspunsul Moniței veni pe nerăsuflate: „Mă duci acasă”. Acasă la mine, vreau să zic. Da, acasă la tine, sublinie Monița. Așa că după terminarea ședinței în care am lăudat-o (ceea ce nu-mi prea stătea în fire) am dus-o pe Monița acasă. În fapt ea mă luă de braț, mulțumindu-mi pentru elogiile aduse poeziilor sale, conducându-mă la domiciliu care nu era departe de Palatul Culturii din Ploiești, unde se țineau ședințele cenaclului „I. L. Caragiale”. Așa că, până la urmă, nu eu am dus-o acasă, ci ea m-a dus pe mine.

Femeia m-a luat cumva pe nepregătite, pentru că, naiv sau realist, nu mă așteptam să accepte atât de ușor propunerea mea spusă mai mult așa, într-o doară, ca să-mi testez capacitatea de „seducție” și, mai ales, măsura în care cuvântul meu avea o anumită greutate în cenaclu. 

Ajunși acasă Monița deveni foarte impetuoasă. Preluă inițiativa, era grăbită se pare. Fără nici un fel de preludiu, fără poezie, ci într-o proză cât se poate de banală și vulgară-n același timp începu să mă caute prin pantaloni…

În astfel de situații, mai totdeauna, am o problemă: organismul meu nu răspunde imediat (am pățit-o cu Doinița, cu Shakira de Bacău, cu Ligia, Silvia și cu alte câteva, destule). Nu răspunde din cauza unui blocaj psihic generat de ideea că femeia din fața mea era inaccesibilă cu câteva ore mai înainte, că frumusețea ei nu se poate apleca asupra unui bărbat neînsemnat cum mă consideram eu a fi ca bărbat și, nu în ultimul rând, îmi doresc ca eu să fiu inițiatorul, cel care dă „semnalul” că „acțiunea” poate începe.

Așa că, Monița nu găsi mare lucru prin pantalonii mei. Atunci a decis să treacă la planul B, adică să facă ceea ce toate femeile știu să facă pentru a scoate un bărbat din ținuta sa diurnă și a-l trece-n rostul său de mascul. Ne-am dezbrăcat unul pe celălalt cu o febrilitate ușor de înțeles. Am trecut la pat și când credeam eu că sunt în deplinătatea funcțiunilor mele de „mascul feroce” și că treaba merge strună, Monița se opri, mă luă de gât și mă întrebă cu un glas care semăna mai mult a reproș: „Te simți bine?” Atât mi-a trebuit ca din călăreț să devin pedestru. Unde era poezia, unde era frumoasa doamnă cârlionțată din cenaclu pe care mi-am dorit-o totdeauna? Unde? Nicăieri!

Nu i-am răspuns la întrebare, că ce puteam să-i răspund când toate evidențele erau prezente, la vedere și încă cu asupra de măsură.

M-am liniștit repede, fără să finalizez ceea ce începusem promițător, cu atâta ardoare. S-a liniștit și ea și, după o perioadă de timp nedefinită, când a înțeles văzând că nu mai e nicio speranță de a continua ceea ce lăsasem la jumătatea drumului, se îmbrăcă și plecă…

Îmi doream mult să fi fost o reușită, îmi doream ca „temutul bărbat” din cenaclu să fie aidoma și în brațele ei. Ceea ce trebuia să fie o reușită, a fost un jalnic eșec…

Nu știu ce s-a ales de Monița. Dacă a ajuns vreodată poetă cu adevărat, dacă a scos vreo carte sau mai multe…

Rămâne însă, în amintirea mea, ca o femeie de caracter care nu și-a călcat în picioare promisiunea făcută, întărindu-mi convingerea că, pe vremea aceea, eu eram „cineva” în lumea literară a Ploieștiului…

Măcar cu atât să mă aleg și eu, no…

 

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.