ULTIMA LECȚIE A LABRADORULUI
Am spus-o de nenumărate ori și am s-o repet la infinit: de la animale, noi oamenii, avem multe de învățat, chiar foarte multe. Fusei până colea după o cumpărătură. E noapte deja. Mergeam liniștit când am simțit că ceva sau cineva îmi atinge palma dreaptă, ca și când, cum pățesc adesea, un copil m-ar fi prins de mână. M-am oprit. Am privit atent. Era o frumusețe de labrador asemenea celui care-mi bucura privirea de câte ori îl vedeam, din curtea unde locuiesc. Stăpânul său mergea înainte, labradorul s-a oprit o clipă la mine și mă privea. Apoi a zbughit-o, chemat fiind de stăpân. Așa mi-am amintit, cu o strângere de inimă, de labradorul despre care am mai scris în http://burdujan.com/lectia-biblica-labradorului/ și în labradorul/">http://burdujan.com/madlena-de-azi-labradorul/ și despre care simt acum, dureros, nevoia să scriu din nou.
Mai întâi l-au lăsat picioarele din spate. Eram într-o zi prin curte cu ceva treburi. Vorbeam cu el și deodată parcă i-a alunecat un picior din spate. S-a lăsat jos. A început să-și lingă piciorul crezând probabil că s-a înțepat în ceva sau ceva l-ar fi mușcat. Eu am știut. M-a săgetat în inimă această nouă stare a lui. Nu-l înțepase nimic și nimeni nu-l mușcase de picior. L-au lăsat puterile. Mușchii nu-l mai ajutau să stea mândru și falnic pe cele patru labe. Zilele treceau și slăbiciunea lui se accentua. Făcea eforturi mari să facă doi-trei pași după care se lăsa jos învins. O vecină inimoasă încerca să-l ajute trecându-i pe sub burtă o eșarfă pentru a-i susține greutatea astfel încât el să mai facă câțiva pași. Dar nici asta n-a durat mult. Era de talie mare și greu, pentru inimoasa mea vecină, să-l mai plimbe. A început să zacă locului. Vecina îi făcea de mâncare. Nu mai putea mânca nimic solid. Până a ajuns să-l hrănească băgându-i în gură, cu o seringă mare, mâncarea mult diluată acum.
A început să urle ore în șir. De fapt urletul lui era un fel de plânset, ceva care te făcea să nu mai poți dormi. Scâncea toată noaptea. Mi se rupea inima de milă. Mi-a amintit de „Moartea lui Ivan Ilici”, o povestire frumoasă și plină de înțelepciune scrisă de Tolstoi. Acolo, în acea povestire, înainte de a muri, Ivan Ilici a urlat o săptămână întreagă continuu, scoțând din minți o mahala întreagă. Nu urla că l-are fi durut ceva sau că va muri în câteva zile, ci urla pentru că și-a dat seama că și-a trăit viața de pomană. Nu pot să nu fac această paralelă câtă vremea dragul meu labrador și-a petrecut toată viața într-o cușcă legat fiind cu un lanț a cărui lungime nu era mai mare de 3 metri. Ce viață a fost asta? A murit încet, plângând tot mai slab, tot mai stins…
Două lucruri ultime am învățat de la acest cățel. 1. Cum se moare de bătrânețe și 2. Să nu-ți petreci viața de pomană într-un spațiu limitat de altcineva, lipsit de libertate fără să ai un rost al tău care ți-a fost hărăzit de Dumnezeu…
