umilința-ca-o-ranăAcest text se înfiripează cu greu în mintea mea.

Acum, la 3 dimineaţa, momentul în care am fost umilit pentru prima dată în viaţă prinde contur și nu prea înțeleg de ce…
Nu am avut o copilărie fericită. Dimpotrivă, sărăcia vine ca un ecou în aminirile mele despre acea perioadă. Şi asta, cred eu, se vedea şi la şcoală.
Prin clasa a patra a fost o şedinţă cu părinţii. Din partea familiei mele nu venise nimeni, pentru că tata şi mama erau despărţiţi şi fiecare îşi căuta fericirea în patul altuia/alteia. Noi, copiii, locuiam împreună cu bunica, un înger despre care şi pentru care am eu cea mai frumoasă şi sfântă amintire. Se numea Floarea. Tovarăşa învăţătoare m-a trimis acasă s-o chem la şcoală pe bunica. Era iarnă. Pentru că era grabă mare, un coleg din prima bancă mi-a spus să iau paltonul lui, al meu fiind în cuierul din spatele clasei. L-am luat pe al lui. Pe drum mi-am băgat mâinile în buzunare, de frig. Am dat peste un pacheţel. Nici acum nu ştiu ce se afla acolo. Era probabil ceva de mâncare.
Bunica, săraca, parcă o văd, a început să se agite. S-a îmbrăcat repede într-o rochie de finet, cu multe şi mici floricele de camp, de culoare albastru închis, rochia ei cea mai bună. Atât ţin minte: acea rochiţă cu flori. Nu ştiu ce şi-a luat pe deasupra.

La întoarcerea în şcoală, când am intrat în clasa mea, în care se aflau toţi copiii-colegi, băiatul care-mi dăduse paltonul m-a întrebat în gura mare: “Ei, a fost bun?” – Ce să fie bun? Am întrebat eu plin de uimire. “Cum ce? Pacheţelul cu mâncare”. I l-am scos din buzunarul paltonului şi i l-am aruncat pe bancă. Apoi am izbucnit în plans şi am fugit afară.

Simţeam pentru prima dată în viaţă gustul amar al umilinţei.

E 4 dimineaţa. Ies afară. Cerul e înstelat. E frig! Mi-am luat un halat gros pe mine. Orăşelul acesta e o aşezare de munte, undeva pe lângă staţiunea Cheia. Aici nopţile sunt friguroase. Încerc să-mi dau seama de ce mi-a venit în minte tocmai această înâmplare acum, la ceas de noapte, când alte gânduri, poate de fericire, poate pur şi simplu mirări, îmi întrerup somnul. Îmi fac o cafea şi mă i-luminez pe dată. Văd un cuţit. Cuţitul de bucătărie aşezat frumos pe aragaz. Ce căuta el acolo? Nu avea niciun sens. Nu eu l-am pus. Privesc în jur. Văd şi un pepene. Cineva, deci, altcineva, a gândit că eu (mare mâncător de pepeni!) nu voi rezista şi voi mânca acel pepene. Brusc gustul amar al primei umilinţe din viaţă mi-a venit în gură. Mi-am luat ibricul cu cafea şi am ieşit scârbit de micimea şi îngustimea unei minţi umane care nu are altă rostuire pe faţa pământului decât mâncarea de zi cu zi. O minte care nu e străfulgerată nicio clipă de întrebări, de răspunsuri, de orice altă preocupare intelectuală. Care nu se înfioară la citirea unei metafore, la acordurile unei simfonii, la muzicalitatea unei picturi… O minte care crede că dacă rostul ei este doar să mănânce şi să deverseze, rostul fiecărei Fiinţe de pe faţa pământului este acelaşi cu al ei… Mintea unui om degeaba… O minte care ar fi trăit fericirea supremă dacă ar fi avut prilejul să mă întrebe dimineaţa: „Ei, a fost bun?”
Acest prilej nu-l va avea vreodată, pentru că atunci, în mica mea copilărie am hotărât că nu voi mai permite nimănui să mă umilească, că nu voi mai lăsa pe nimeni să aibă un ascendent asupra mea, fie el material, moral sau spiritual. În acea clipă am făcut un salt uriaş în procesul devenirii conştiinţei mele!

(Visited 11 times, 1 visits today)