VERIGHETA ASCUNSA
Verigheta nu este numai un obiect fizic, de pus pe deget, ci e şi o prezenţă, mai puternică chiar, a Fiinţei noastre lăuntrice, a spiritului nostru interior. O purtăm nu doar ca să vadă lumea , ci şi ca să ne liniştim pe noi înşine. Pentru că verigheta îţi să un fel de linişte interioară, te pune oarecum la adăpost de răutăţile existenţiale.
Dar există şi verighete ascunse, mai mult sau mai puţin materiale.
Gândesc primăvara ca fiind anotimpul care ne afectează cel mai mult dintre toate anotimpurile anului: sudează sau dezbină, cu o forţă sporită, relaţia existentă, îndeamnă la căutări înfrigurate, apasă, cu mai multă greutate, hotărârile pe care le luăm…
Timpul îşi accelerează curgerea şi se personalizează isteroid în fiecare trăitor pe planeta de pâine…
E adevărat că apropierea verii (când ni se înfierbântă creierii), justifică, întrucâtva, toate aceste stări accentuate şi oarecum atipice, dar ceea ce nu vedem sau NU VREM să recunoaştem este FRICA, teama noastră de singurătatea care ni s-a cuibărit în suflete. Frica aceasta ne face să renunţăm la verighetele reale ale Fiinţei cu mai multă uşurinţă. Şi asta pentru a ne ataşa, despovăraţi, în taină, făptura de altă făptură, printr-o verighetă ascunsă, imaginară…
Dacă eşti singur/ă, dar NU eşti singur/ă, renunţi doar la verigheta simbolică, la aceea care-ţi aureolează trupul fizic. Se pun, astfel, bazele unei îndepărtări de Fiinţa alăturea…
Dacă EŞTI singur/ă, dar eşti singur/ă, verighetele tale nu există nici măcar ca simboluri şi lesne poţi traversa, cu înseninare, timpul nopţilor cu verighete-ascunse.
Sau eşti veşnic logodit/ă întru sinele-ţi arborat, drapel-pirat, la corabia existenţială…
Primăvara…ei, da… am perceput-o mereu asemeni descrierii tale: atât de frumoasă, de sălbatică și de ispititoare, până la lacrimă și durere, cu chemarea ei / devenită nevoie, către dragoste și ne-singurătate. Galben de păpădii, roșu de maci, albastru de cicoare și azur, alb devenit roz, de măr înflorit.. Cum să rămâi rece? Cum să nu-ți fie poftă de o strângere de mână, într-un așa decor? Și cum să nu simți că trădezi tot dorul de toamnă?
Iar despre verighete… mai sunt niște trepte intermediare, ale singurătății ce te cuprinde doar așa, uneori, când se clătina corabia și parcă se dezleagă niște catarge…pe timp de furtună…Apoi vin toamne, ierni, apoi primăveri în culori și dezmățuri …
Ce să mai spun eu? Rămân mut în faţa cuvintelor tale cărora le subscriu în întregime. 🙂
Am uitat eu să spun ceva: am pierdut verigheta într-o iarna, tot scoţând mănuşile să-mi leg nişte şireturi buclucaşe.. Am fost tare necăjită o vreme, gândind că-i semn rău. Apoi am dat vina pe un ceas potrivic şi atât. Mi-am propus să-mi fac alta dar încă n-am reuşit să pun în fapt. Până la urmă…contează de fapt verigheta-simbol care uneşte suflete, dincolo cu mult de puterile celei bijuterie/obiect..
Dacă o porţi în suflet e suficient!