SINGURĂTATEA NOASTRĂ DE SĂRBĂTORI

Ne este greu să recunoaștem, să mărturisim că fiecare dintre noi are probleme, are anumite oprelişti în dorinţa lui/ei, firească, omenească de a nu mai fi singur/ă, măcar de sărbători.

Omul este o fiinţă socială! Dintre toate fiinţele care populează planeta asta, numai omul simte tristeţea sărbătorilor petrecute în singurătate, în acelaşi cadru, cu aceiaşi oameni, între aceiaşi pereţi, faţă în faţă cu propria-i singurătate pe care şi-o ştie atât de bine, de atâta vreme…

Chiar dacă fizic, unii dintre noi nu sunt singuri (oberv o grămadă de femei măritate, o grămadă de bărbaţi însuraţi, deci familişti şi familiste), tot în singurătate ne vom petrece aceste sărbători, sfârşitul acesta de an. Singurătatea în doi este mai dureroasă decât singurătatea de unul singur…

 Iluzia pe care ţi-o dă un pospai de relaţie înfiripată p-aici sau pe-aiurea este generatoare de speranţe deşarte. Şi asta cu largul şi generosul nostru concurs. Chiar dacă ţi-ai găsit pe cineva potenţial partener/ă de sărbători, îndoiala din suflet nu ţi se spulberă, pentru că nu ştii mai nimic despre acea persoană, pentru că dacă i-ai propune, eventual, un Crăciun, un Revelion în doi vine invariabil răspunsul: „ştii, dar la mine nu se poate, eu am copii, eu stau cu familia”. Sau: „eu nu stau bine cu banii şi nu am condiţiile necesare pentru a primi un musafir, o musafiră. Dar pot să vin eu la tine”. Nu, nici la mine nu se poate pentru că-pentru-că şi justificările încep să curgă. Bine, dar hai atunci undeva la munte, la mare. Da, şi cât ne va costa? Şi cine va plăti şi, mai ales, pentru ce? Este dragostea noastră suficient de bine dezvoltată, îşi justifică ea existenţa? A fost ea supusă testului realităţii, nu mai putem trăi noi unul fără celălalt încât să ne stricăm sărbătorile de dragul unui experiment în doi? Sau o facem pentru sex? Merită sexul, această necesitate biologică a fiinţelor vii, să ne dislocăm din cochilia noastră pentru a ne arunca într-o aventură fără cap, al cărei sfârşit nici măcar nu-l bănuim, nicidecum să-l ştim?. 

Şi uite aşa ne întoarcem, cu coada între picioare, la problemele noastre zilnice şi ne spunem, e drept cu amărăciune, că de fapt şi în fond sărbătorile de iarnă sunt şi ele nişte zile care vor trece… Noi cu noi înşine ne simţim în siguranţă. Nimeni nu va atenta la integritatea liniştii noastre şi nimeni nu ne va putea alina dorul din suflet şi dorinţa de a nu mai fi singuri, oricâte promisiuni ne-ar face în sensul ăsta…

 Singurătatea noastră de sărbători s-a înfiripat fără voia noastră, dar noi am chemat-o, noi am adus-o şi i-am turnat apă la rădăcină să crească mare şi durabilă…
De ce oare nu vrem, nu mai vrem să schimbăm ceva? Cât de tare ne-a obosit sufletul? De ce continuăm să ne dorim în taină ceea ce nu avem? Unde ne e curajul să spunem clar şi răspicat ceea ce ne dorim cu adevărat de la viaţă?… Ne dăm târcoale unii altora şi ne sondăm în mod indirect lumile noastre interioare doar, doar, o să dăm peste ceea ce căutăm. Şi dacă găsim ceea ce căutăm nu avem curajul să întindem mâna pentru a lua ceea ce ni se cuvine, pentru că numai celui care a găsit i se şi cuvine. A găsi, uneori, este sinonim cu a vedea şi nu oricine are această capacitate, acest har divin (de ce nu? )

Construiţi din singurătatea voastră prilej de bucurie. Oferiţi-i sufletului prilejul de a asimila ceea ce este bun şi frumos în viaţă. Gândiţi-vă că spiritul este totdeauna superior trupului. Nu hrana, haina şi sexul ne fac fericiţi. Nu banii! Nimic nu veţi lua cu voi din lumea aceasta materială, ci doar voi cu voi înşivă. Voi şi spiritul vostru…
Nimeni dintre noi nu a ales să fie. Alţii au horărât pentru noi… Am fost „deversaţi” în lume fără voia noastră…

Bucuraţi-vă dacă sunteţi singuri/singure. Nu vă întristaţi, căci sărbătorile care vor fi nu sunt altceva decât o dilatare a timpului şi o hiperbolizare a spaţiului subiectiv, cu tot felul de artificii, de regulă alimentare…
Şi mai gândiţi-vă că noi/voi am/aţi vrut să fie aşa, iar Dumnezeu ne-a ajutat în dorinţa noastră subconştientă de a fi singuri…