VISUL CA O MADLENĂ
Uriașul roman „În căutarea timpului pierdut” a fost scris de Marcel Proust în urma degustării unei prăjituri (madlenă).
Eu cred că fiecare individ are madlena sa care poate fi declanșatorul unor stări și emoții (experiențe…) demult apuse… Visul poate fi lesne o astfel de madlenă. Numai că visul, de regulă, este fantasmagoric. Uneori el ne poartă cu claritate spre trecutul existenței noastre, alteori ne proiectează într-o lume a viitorului greu cognoscibilă. În toate cazurile visul face parte din noi și înflorește trăgându-și seva din întregul construct al frământărilor noastre subconștiente.
Visul de astă noapte a re-trezit în mine o amintire mai veche care, în vis, s-a învălmășit într-un mod ciudat cu doi șerpi cu limbile bifurcate sâsâindu-mi în urechi până m-au trezit…
Văzusem la televizor o știre în care ni se prezenta doctorița din comuna Crișan (undeva prin deltă). Mergea de la un bolnav la altul cu barca. Avea un însoțitor. Vâslea. Făcea drumul acesta deoarece existau locuințe prin deltă la care nu puteai ajunge altfel decât pe apă, cu barca. Am fost impresionat. Doctorița era tânără stagiară. Îmi plăcea. Era frumoasă, poate puțin cam înaltă. Avea o pasiune extraprofesională. Scria poezii. Lucru foarte important pentru că astfel am simțit nevoia să-i scriu. I-am scris. Mi-a răspuns. Am început să comunicăm. Aveam preocupări asemănătoare. Ne-am cunoscut. A venit la Ploiești în mica mea garsonieră de pe strada Cătinei din Ploiești. Ne-am iubit. Am făcut dragoste. Dimineața a dispărut. Când m-am trezit nu mai era lângă mine. Chiar dispăruse fără să lase niciun semn al trecerii sale prin viața mea. N-am fost prea afectat. Doar creierul îmi era tulbure și străbătut atroce de o întrebare obsedantă: „De ce?” Am derulat în minte întreaga noastră aventură. Mi-am amintit că făcuse la un moment dat o remarcă: „Așa trec zilele pentru tine?” Mă întrebase privind calendarul pe care-l aveam atârnat pe un perete, deasupra canapelei, pe care eu aveam obiceiul să bifez cu carioca ziua care trecuse, pentru a-mi fi mai clar în ce zi mă aflu. Ce-o fi voit să spună? Ce anume ar fi putut să însemne bifele mele pe calendar? Ce anume a determinat-o să dispară fără o motivație clară, fără să spună un cuvânt acolo, de despărțire?… N-am aflat și nu voi ști vreodată. De atunci i-am urât pe toți aceia și pe toate acelea care dispar din viața cuiva fără să dea o explicație. Și nu din obligație, ci pentru a ajuta pe cel/cea părăsit/ă să se corecteze dacă e ceva în neregulă cu el/ea. Altfel omul e liber să ia orice decizie îi dictează propria-i conștiință. Dar când decizia ta este în măsură să afecteze pe altcineva (uneori destul de grav), moral ar fi să și explici mecanismul deciziei pe care ai luat-o.
