O ZI DIN VIAȚA EI

19 OCTOMBRIE 1981, orele 10 și ceva

Zi critică, maximum de minusuri.

Adya avea o stare proastă după plimbarea făcută-n miezul nopții alături de el, din care cauză a fost luată-n primire de mama sa. A încercat o psihoterapie spontană cu scopul distanțării de el, de doctorul P. De fiecare dată simțea neputința clară de a se vindeca și de a se distanța de el…

Ea nu și-l amintește de el ca persoană, ci contextul trăit în preajma lui.

Apoi a început să vorbească despre angajarea-n producție. După care s-a retras în camera ei.

A aprins lumina și iar simțea nevoia aia să cadă, să fie de plumb „să nu mai exist”. A ieșit pe balcon. Același aer tare ca atunci, cu EL. Și camera aceasta îi amintea de el… Apoi a început să citească… Pe urmă eu aici, privind-o (ceea ce o liniștea oarecum). Îi era teamă să nu înnebunească… Parcă mă soma să fiu prezent. „A pus” Bach, ca de obicei… A încercat să doarmă, dar nu a reușit din cauza invaziei de imagini de atunci cu el (Bălțătești, Războieni…) Atunci era departe de realitatea diurnă. Lucrul acela îl voia și acum. Avea nevoie de această stare. Și din nou  acea senzație de ceva greu, apăsător care trebuia scos din sine întru eliberare.

Apoi a început să plângă. Pur și simplu. Parcă de fericire. „Lacrimile îmi izvorau așa din ochi”. Apoi a început să-i fie frică și de starea aceasta. Îi era teamă să nu înnebunească, pentru că-și dorea asta…

Începuse să-i fie somn. A stins lumina și a încercat să doarmă  dar nu putea. Faptul se repeta identic și ciclic…
Iar teama, iar dorința de a nu mai exista.

Apoi s-a dus să facă un ceai. Aici conflict cu părinții. „M-am întors în cameră și-mi tremurau mâinile, aducând ceaiul”. A început să gândească și să-și imagineze că este moartă. Făcea un exercițiu yoga. A început chiar să simtă în sensul acesta, că este moartă. Apoi, în sfârșit, a adormit. Când s-a trezit a fost uimită că mai există…