ODATĂ (II)

… În mașină, pe scaunul din dreapta întotdeauna am hârtie de scris și-un pix… Poemele în proză de Baudelaire sunt sublime! Lacrima ce tocmai mi-a încălzit obrazul mi-a amintit o frază dintr-un asemenea poem citit de mine în adolescență: „(…) sunt omul care văzându-ți ochii triști a zis: vino cu mine și din două nefericiri vom face, poate, un fel de fericire”. Acel „poate” și-acel „un fel de” au avut mereu asupra mea un efect magic, pentru că niciodată nu mai poate fi ceva cum a fost inițial, ci „poate”, „un fel de”… Mâna mea a scris atunci, aproape mecanic, pe o coală mare, albă: S.O.S.!… Abia după câteva minute am realizat ceea ce făcusem, ceea ce scrisesem. Ce însemna asta? Un strigăt de ajutor către nimeni?… Un S.O.S. lansat în eter cu disperare?… Nu! Acel S.O.S. născut dintr-o lacrimă și un fragment de poem în proză de Baudelaire începea să-mi lumineze ființa și să capete un alt contur: Societatea Oamenilor Singuri! Învigorat de acest mesaj pe care Dumnezeu mi l-a trimis am renunțat la bucuria revederii locurilor natale și m-am întors imediat în orașul patimilor mele – Ploiești. Aici, unde este „acasa mea”, am lucrat la desăvârșirea acestui proiect. Ca să nu semene cu clasicul S.O.S. l-am transformat în C.O.S. (Clubul Oamenilor Singuri). În prima luna a anului 1995, C.O.S. a căpătat personalitate juridică. Peste doi ani a devenit Fundația Oamenilor Singuri Armonia. Clubul (mai apoi Fundația) a avut un succes formidabil din punctul de vedere social și mediatic. Au apelat la această organizație oameni din toate categoriile sociale (210 cu cereri de înscriere și peste 1200 de corespondenți). Dar, naiv cum sunt de când mă știu, nu mi-am dat seama că am dat naștere unui organism viu (a fost și este copilul meu cel mai drag) care avea, în timp, să mă devoreze…