M-AM CĂSĂTORIT ÎN PATRU ZILE!

Destinul lucrează pentru noi sau împotriva noastră! Este o afirmație puțin hazardată pentru că s-ar putea să există păreri care să afirme că destinul lucrează numai pentru noi, că el ne formează, că el ne-a aranjat trecutul, prezentul și că ne va aranja viitorul… Așa este!

Ceea ce vrea eu să spun se referă la faptul că nu totdeauna ne place, ne convine ceea ce suntem acum și că ne-ar fi făcut mai fericiți, mai mulțumiți cu noi înșine dacă destinul nostru ne-ar fi plasat pe o altfel de orbită, mai prietenoasă, mai mulțumitoare.

În ceea ce mă privește afirmația mea are temei. Nu știu dacă este un temei obiectiv (aplicabil și altora) sau doar unul profund subiectivat valabil numai pentru propria-mi persoană.

Cărarea către însurătoare:

Aveam 23 de ani. La o plimbare prin Piatra Neamț citeam un ziar la rubrica anunțuri. Căutam un loc de muncă. Văd că În Ploiești, la o fabrică de sticlărie, se angajează muncitori necalificați. Eu nu știam altceva, la acea vârstă decât să pictez și să repar radiouri și televizoare. M-am decis pe loc. Voi pleca la Ploiești să-mi caut norocul. Am plecat. Am ajuns. M-au angajat, nu ca muncitor, ci ca pictor. Eram fericit.

În starea aia euforică mi-am zis că trebuie să cunosc orașul. Așa că am pornit într-o plimbare leneșă, pe Bulevardul castanilor, de la sud către centru. Era vară, prin august. Îmi plăcea bulevardul. Castanii se îmbrățișau deasupra lui formând un fel de tunel verde-umbros. Sufletul meu sălta ca un ied pe o pajiște verde.

E momentul, îmi zic, să-mi găsesc și să-mi fac o prietenă. Privesc în jur. În spatele meu tocmai veneau, în aceeași direcție de mers, două fete. Bine, zic, gând la gând cu bucurie. Iată un moment prielnic. Trebuie să fac cumva să le „agăț”. Dar cum? Văd pe jos câteva frunze de castan. Printre ele una îngălbenită ușor, de toamnă. O ridic și mai iau una, verde. Cu cea verde în stânga și cea galben-aurie în dreapta mă întorc brusc cu fața către cele două fete și nici salut sau bună ziua, ceva acolo care să mă arate a fi un băiat politicos, le întreb abrupt: „care din aceste două frunze vă place?” Gândeam că cine va alege frunza galben-aurie, aia va fi prietena mea. Una (Viorica) a ales-o pe cea verde, cealaltă (Ana) pe cea aurie. Am întrebat-o pe Ana, de ce a ales frunza de toamnă. „Nu știu, e mai frumos colorată și are un ușor aer romantic”. M-a dat gata. Ana era mai frumoasă decât Viorica. Ne-am continuat împreună plimbarea pe bulevard discutând diverse. Făcusem deja alegerea. Numai că alegerea mea nu se potrivea și cu preferințele Anei. Ana, am simțit asta, era rezervată, indiferentă și ușor distantă față de mine. În schimb Viorica s-a îndrăgostit pe loc (avea să-mi mărturisească mai târziu). Pentru ea eram un „geniu chel cu plete”!

Așadar rămăsesem cu Viorica (regretând în sinea mea că Ana nu mă plăcuse). M-a invitat la ea, acasă unde am putea să bem o cafea, un suc etc. Peste câteva zile am vizitat-o.

Ca orice fată Viorica avea prietene. Printre ele și o vecină căreia îi spusese că s-a îndrăgostit de un tip pe care ea îl considera „un geniu chel cu plete”. Ca să fiu sincer nici astăzi nu înțeleg cum de m-a văzut ea „un geniu”. Ok, un tip chel cu plete, da, eram, dar geniu? Hmmm!

Vecina, foarte curioasă, a venit, în timpul vizitei mele, să vadă și ea minunea. Într-un costum albastru, taior și pantaloni. Nu știu de ce, dar când am văzut-o mi-a țâșnit în creier gândul sinucigaș: „Ea va fi femeia care-mi va dărui un copil”. Ea, vecina Vioricăi, adică Mariana. Avea 18 ani. Abia terminase liceul. Ne-am așezat toți trei la masă. Am folosit un truc (condamnabil!). Am trimis-o pe Viorica după un pahar cu apă, pentru a avea prilejul să-i dau întâlnire Marianei. Asta a fost. I-am dat întâlnire. A venit. Ne-am iubit cu patimă.

Într-o noapte a rămas la mine, lipsind, evident, de acasă. A doua zi s-a întors în lacrimi: „Tata nu mă mai primește acasă. Mi-a zis să plec acolo unde am fost azi-noapte” O priveam cum plânge cu lacrimi adevărate. Mi se muiase inima. Hai că vin cu tine să vorbesc cu părinții tăi, a sărit salvatorul naiv din mine. Am mers să-i văd și să-i cunosc părinții. Taică-su, cu părul alb, avea capul (era o percepție reală, exact așa îl vedeam atunci) țuguiat, ca al lui Oblio din cunoscutele desene animate. Încruntat, supărat. Maică-sa m-a impresionat foarte mult, pentru că plângea și în același timp lucra ceva la mașina de cusut. Am privit cu multă atenție situația de ansamblu, apoi am grăit: „Dacă dumneavoastră credeți că se va rezolva această problemă printr-o eventuală căsătorie a mea cu Mariana, eu sunt gata să mă însor cu ea”. Eram în a patra zi de când o cunoscusem pe Mariana.

Vorbele mele parcă au fost miraculoase. Imediat capul tatălui reveni la dimensiuni reale și zâmbetul îi înflori pe față. Mamei i se opriră lacrimile imediat. Atmosfera a devenit, dintr-o dată caldă, strălucitoare, sărbătorească. S-a scos o sticlă de șampanie. Toată lumea era fericită!

Așa m-am căsătorit eu în patru zile. Ca un neghiob, pentru că această însurătoare avea să eșueze lamentabil, numai după un an și jumătate de conviețuire! Cum? Citește aici http://burdujan.com/divortul-ca-eliberare/