MI-AI SPUS… ÎȚI SPUN…
Cuvintele tale… încă îmi ating pielea ca o ploaie blândă de vară… în drum spre muntele albastru pe care te-am auzit întâia oară… atunci palmele mele mângâindu-te te-au strigat… dar acum nici ecoul nu mai răspunde… doar liniștea, aceeași liniște care sapă tăceri în sufletul meu obosit…
Am înțeles, poate prea târziu, că te căutam într-un timp care nu-ți mai aparține, într-un loc în care tu nu ai fost niciodată, ci doar umbra ta – o amintire arsă în retină…
Și dacă ai fost vreodată lumină, poate că erai doar reflexul propriilor mele dorințe, strălucirea unei iluzii, un miraj în deșertul unde inima mea și-a pierdut orientarea…
Acum mă întorc din drum, cu mâinile goale și pașii sfărâmați, dar cu o altfel de lumină în mine: nu a ta, ci a rănilor pe care le port ca stele căzătoare…
Te las acolo, în zarea aceea albă, pe muntele albastru… unde poate nici nu ai fost, dar unde eu te-am văzut, te-am iubit și te-am pierdut…
Pentru totdeauna. Sau poate doar până mă voi regăsi.
Și totuși… mai rămăsese ceva din tine în aer, un fir de parfum stins, un oftat neterminat ce se lipea de ramuri, o clipă rămasă suspendată între două bătăi de inimă… Te simțeam în tremurul frunzelor, în arcuirea luminii pe zidurile reci, în pașii care nu mai veneau… seară după seară, am desenat cu degetul tăcerea pe geamuri, ca și cum, poate, ai ști s-o citești dincolo de timp.
Am lăsat poarta întredeschisă și visul aprins în candela de la marginea patului… ca un gând ce-a uitat să moară… m-am întors spre mine cu spaima că poate nici eu nu mai sunt întreg fără tine… și-atunci am înțeles – nu te-am pierdut în lumină, te-am pierdut în mine, în ce-a rămas nespus, în ce n-am știut, neputând, iubi destul… amintirile… o pădure de oglinzi sparte, fiecare ciob reflectând o față a ta pe care n-am cunoscut-o… doar am visat-o…
Mi-e frig deși vară-i în lume, căci în mine a nins de multă vreme, cu fulgi făcuți din gesturi netrăite și promisiuni nerostite… Am strigat în somn numele tău, dar somnul era adânc ca o apă uitată de maluri, și nici un răspuns nu s-a mai întors spre mine…
Pe unde ai trecut, pământul nu a înflorit, doar s-a crăpat ușor, ca o inimă ce a ținut prea mult în ea. Și poate asta ai fost: nu lumină, nu umbră, ci rană purtată cu atâta grație, încât părea că zbori.
Și-acum, tăcut, mă desprind de tine, ca o frunză de vântul ce a uitat-o. Să fii bine, acolo unde nu mai doare, în lumină sau întuneric – oriunde ești… să fii liniște… Iar eu voi merge, cu pasul domol, să învăț din nou ce înseamnă să fiu…
Fără să te mai caut.
Fără să te mai pierd.
