VA VENI O VREME CÂND O SĂ-ȚI FIE DOR

Astă noapte-n vis un înger mi-a șoptit: „va veni o vreme când o să-ți fie dor… dor de tine însuți… dor de coama dealului pe care-ți plăcea să privești soarele-apunând… dor de țărâna din care vii… de muntele albastru… de prima femeie pe care-ai avut-o… de toți și de toate… dor de viitor pentru că viitorul este promisiune, nu povară,,, va veni o vreme…” Plecând, repetă din fereastră „Va veni”…

Înțelegeam, în vis, că dorul nu vine doar din pierdere, ci și din trecere.
Că ne este dor chiar și de ceea ce încă avem, dar știm că nu va rămâne veșnic.
Și că, poate, într-o zi, acest dor o să fie tot ce ne va ține legați de cine am fost.

Și, pe când credeam că tocmai plecase și că somnul încă mă învăluia ca o ceață moale, am simțit o adiere ușoară la tâmplă.
M-am întors, și în colțul camerei, în umbra dintre noapte și dimineață, era din nou el.
Nu mai vorbea – doar m-a privit, iar în privirea lui era toată blândețea lumii.
Și atunci am înțeles: nu venise să mă sperie, ci să-mi aducă aminte.
Că timpul ne ia tot, dar dorul… dorul ne rămâne ca o aripă pe care nu o vedem, dar o purtăm mereu.

Trezindu-mă din somn am simțit cum un ciudat sentiment mă străbate… deja mi s-a făcut dor de toată viața…