CUM TRĂIM? ÎN TRECUT? ÎN VIITOR?

A trăi în trecut este la fel de nociv precum a trăi în viitor, ignorând total sau parțial prezentul.

Unele persoane rememorează, retrăiesc și continuă să viseze multă vreme în trecut ancorate în experiențe ce li s-au întâmplat sau în viitor proiectând planuri, dorințe și expectații la care visează. Astfel ele se extrag, involuntar, prezentului pe care fie nu-l agreează, fie este contondent pentru integritatea psihică a fiecăreia în parte.

Am întâlnit oameni care spun că nu a fost/nu este posibilă o detașare față de ceea ce, în mod evident, reprezintă trecutul, cu tot ce a însemnat el… În mare parte au dreptate. Nu ne putem „rupe” total de trecutul nostru, dar nici a ne cufunda cu toată ființa în el nu este recomandat. E aproape patologic să te lași dominat de amintiri dureroase, doar dacă prin excepție, suferința nu-ti provoacă o reală plăcere. Aceasta ar fi singura explicație pentru înverșunata ancorare în mrejele unei realități demult trecute.

Nu este permis să te lași dominat sau manipulat de trecut, dar nici de viitor dacă elementele dominante ce le caracterizează au conotații puternic negative.

Viața trebuie luată așa cum ni se întâmplă, acum, în prezent, cu condiția să fi învățat ceva din fiecare experiență trăită. Altfel, o luăm de la capăt în același ritm, aidoma unui perpetuum mobile.

Pe de altă parte nu poți accede la viitor dacă tu însuți nu-ti arogi acest drept, și nu neapărat prin ruperea lanțurilor care te țintuiesc de trecut cât mai ales prin delimitarea de acele aspecte care te fac vulnerabil în prezent, deoarece aduc cu sine încărcătura emoțională din momentul săvârșirii lor…

Amintirile au rolul lor, dar nu țin loc nici de prezent, nici de viitor!