PILDELE AMICULUI X (I)

V-am povestit despre amicul meu care a divorțat din cauza unui câine. Acum stă toată ziua pe capul meu și îmi furnizează tot felul de „pilde” și întâmplări adevărate pe care le-a trăit personal în relația cu fosta sa nevastă. Chestia cu câinele a fost pilda numărul zero (ca să zic așa), cea are l-a făcut să-și ia lumea-n cap și, în final, să se despartă de o viață plină de umilințe, insatisfacții și absențe…

Aseară, la o cafea și o țigară, a început șirul pildelor sale.

„Bă, tu poate că nu știi, deși suntem prieteni de aproape o vecie (unele lucruri am încercat să ți le ascund, pentru a nu te face părtaș la necazurile mele), dar chestia cu câinele nu a fost nici prima, nici singura realitate a vieții mele conjugale. Când mi-am cunoscut consoarta eu locuiam în Ploiești, ca și tine, într-o casă naționalizată repartizată de stat, pe vremea comunistă. După Revoluție au apărut, ca din pământ, nici mai mult nici mai puțin decât șapte moștenitori ai acelui imobil în care locuiam cinci familii. S-a pus problema evacuării noastre pentru a se proceda la restituirea către moștenitori a respectivei case. Unde dracu să te duci? Unde să-ți cari toată agoniseala de o viață pe care fiecare dintre locatari, în mod firesc, o avea?

Timpul trecea, moștenitorii mă amenințau cu executarea silită, cu scoaterea lucrurilor în stradă. Atunci m-am dus la viitoarea nevastă și i-am spus așa: „uite ce te rog, pe mine vor ăștia să mă evacueze, să vină cu Poliția și cu Executorul judecătoresc, vor să mă scoată în stradă cu orice preț. Lasă-mă te rog să-mi aduc lucrurile mele aici la tine, să le duc grămadă în spatele casei, să pun o prelată peste ele și cu timpul voi vedea eu ce fac. Ce e bun de păstrat păstrez, ce e de aruncat voi arunca. Nu te deranjez cu nimic, nu-ți bag nimic în casă, nu atentez la spațiul tău locativ.” Ea are o căsuță cu două camere, bucătărie, baie și un teren, în jurul casei, de vreo mie două sute de metri pătrați pe care cresc bălării. Nu e folosit în nici un fel. Așa că nu văd cum și cu ce ar fi putut s-o deranjeze lucrurile mele, așezate afară sub un pom cu prelată peste ele.

Bă, băiete, după ce i-am spus ce i-am spus, a făcut niște ochi așa de mari de ziceai că-i ies din orbite. Nu a zis nimic, nici da, nici nu. Am privit-o câteva minute realmente speriat de expresia nou apărută pe chipul ei. Tăcea. Și tăcerea e un răspuns, se știe. Dar nu atât tăcerea pe cât fața ei schimonosită m-a făcut să-mi dau seama că nu sunt dorit, că nu i-ar plăcea ca eu să-mi duc acareturile la ea în curte.

Și uite-așa mi-au scos moștenitorii, cu jandarmii, cu executor judecătoresc, taman în stradă toată agoniseala mea de-o viață.

Nu am reușit să iau nimic cu mine. M-am mutat la ea cu mâinile în buzunare. Doar așa m-a acceptat. În câteva zile parte din lucrurile mele au fost luate de țigani, altele de vecini și de oricine trecea pe stradă și avea nevoie de câte ceva. Am simțit că murisem și că din trupul meu se înfruptau corbii… O durere imensă mi s-a așezat în suflet. Nu pot să-ți explic ce simțeam stând la ea, cu ea, dormind în același pat, mâncând la aceeași masă, împărțind același spațiu vital.

Multă vreme nu am deschis vreo discuție pe această temă, dar o dată, fiind mai relaxat, am întrebat-o de ce nu mi-a acceptat rugămintea, cu ce o deranjau lucrurile mele dacă ar fi stat pe terenul din spatele casei? Mi-a răspuns așa: „nu am fost pusă niciodată într-o asemenea situație!”. Atât!

Au trecut atâția ani de atunci, dar întâmplarea asta s-a așezat în sufletul meu ca o piatră de moară care nu mi-a mai permis să dezvolt sentimente de drag și frumos pentru ea. Ori de câte ori încercam să trec peste, să uit, să mă apropii mai mult, să fuzionăm spiritual, această piatră de moară stătea și stă în continuare stavilă între noi. Obiectele ca obiectele, le mai faci, nu le iei cu tine în pământ, dar pierderea cărților, albumelor de artă, a jurnalelor pe care le țineam, m-a durut și încă mă doare cel mai mult”.

I-am privit chipul trist, ochii umezi și maxilarul încleștat. Mâinile i se fixaseră pe brațele fotoliului. Nu am reușit să spun nimic, ceva acolo care să-l scoată din starea asta. Știam că este inutil. Fumam în tăcere și priveam fiecare în altă direcție…