UN ADEVĂR CARE TREBUIE SPUS CU TĂRIE

SCRISOAREA UNUI MARE POET DINTR-UN ORAȘ MIC

Am două motive pentru care public această scrisoare a unui mare poet (Valentin Emil Mușat) dintr-un oraș mic (Vălenii de Munte), ultimul optzecist al literaturii române.

Primul este că eram pe punctul s-o pierd sau chiar s-o arunc, tot umblând prin hârtiile mele fără valoare;

Doi, că acest mare poet (termenul nu este peiorativ) într-o scurtă prezentare a istoriei presei din Vălenii de Munte a uitat să amintească faptul că a fost unul (anume subsemnatul) care timp de peste 15 ani a dus stindardul presei din Vălenii de Munte și de pe Valea Teleajenului și că de la Nicolae Iorga (adică de 76 de ani) încoace eu, Gheorghe Burdujan, a re-adus presa la viață în Vălenii de Munte, fondând și conducând fără sincope publicațiile „Vălenii”, și „Vălenii de Munte Cultural”. Nu doresc să amintesc aici greutățile prin care am trecut pentru a nu-mi abandona proiectul. Pentru că mi se părea inadmisibil ca orașul lui Nicolae Iorga, al lui Miron Radu Paraschivescu, oraș în care trăiau atâtea personalități de certă valoare artistică și științifică, mi se părea inadmisibil, repet, ca acest orășel să nu aibă o publicație a sa proprie.

Așadar, prin anii 2003, pe când eram redactorul cultural al ziarului „Gazeta Prahovei” am dat, din întâmplare peste un volumaș de versuri („Poet de formula unu” – autor Valentin Emil Mușat) care m-a cucerit și căruia, în consecință, i-am făcut o cronică favorabilă pe care am publicat-o. Urmarea publicării cronicii subsemnatului am primit scrisoarea despre care am vorbit și pe care mă simt oarecum obligat s-o arăt lumii interesate. Iat-o:

„Vălenii de Munte

14 octombrie 2003

Domnule Gh. Burdujan,

Scuze pentru întârzierea acestei epistole: câteva zile lipsite de senin și pace sufletească…

Citesc relativ constant gazeta d-lui Valentin Lazăr și de câteva ori am fost mirat. Mai întâi e faptul că are o pagină dedicată artelor, lucru rar întâlnit în cotidienele prahovene. În al doilea rând am încercat să-mi imaginez cine este Gh. Burdujan, mai ales după cronica la aforismele/cugetările (inspectorului) Ion Dumitru, mai interesant ca poet, cred eu.

O anume incisivitate a discursului critic, ofensiv și ieșit din rând, cu aserțiuni pertinente și neortodoxe, anulator în privința performanței autorului de a cuceri specia, toate acestea m-au făcut să-mi imaginez autorul cronicii destul de tânăr, un lup tânăr sfâșiind himera „miturilor locale”…

Probabil că în portretul interior al criticului există ceva din toate acestea, inclusiv tinerețea spiritului bine cultivat și cu priză la actul creației, deși figura drapată în barba argintată trimite spre alte tipare culturale și existențiale.

Vă mulțumesc sincer pentru lectură și pentru faptul de a fi scris despre carte. Versurile au fost de fapt ecoul acelor ani trăiți și trudiți în preajma lui Ov. S. Crohmălniceanu (un altul decât este evocat în presă pentru trecutul său – în fața lui Dumnezeu depunem mărturie eu, Nedelciu – odihnească-l cerurile, Cărtărescu, Sorin Preda, Cușnarenco, Nic Iliescu, (că am învățat meserie de la bătrânul Croh) și în preajma lui Mircea Martin…

Acum aștept să-mi iasă un alt volum de versuri, Azilul de fluturi, poate prin decembrie, obținând finanțare de la Ministerul Culturii. La „Poet de formula unu” am avut cronici favorabile, nu pot spune că a trecut neobservat, dar surpriza de a mai avea încă o cronică după atâția ani întrece orice altă așteptare…

Sper să am bucuria de a vă trimite volumul, de a fi împreună la lansare. Între altele am mai publicat cronici și articole cu caracter filologic, în reviste de strictă specialitate, am colaborat în cadrul unor volume colective la Ed. Univers despre postmodernismul românesc și avangarda română în context european, la Ed. Tehnică – Sexualitatea în literatura română, ș.a.

Nu-mi plac găștile și evit cercurile ploieștene, chiar și publicațiile literare prahovene, am sentimentul că e bine să îți vezi de scrisul tău și nu să alergi după gloria saloanelor snoabe. Există o altfel de bucurie a scrisului și în curgerea clipelor o bucurie simplă, dar autentică, în bibliotecă și în gastronomie, în metaforă și pescuit, în lacrimă și vin, în relația directă și personală cu transcendența, în muzică și în tăcere.

Refuzând turnul de fildeș și pâinea și circul din stradă, nu îmi asum nici un complex (singurul pe care l-am avut a fost complexul Grozăvești în studenție).

Poate că voi avea bucuria să vă întâlnesc în toamna aceasta ori spre Crăciun. Până atunci, primiți sincerele mele mulțumiri și încredințarea că aveți în mine un prieten, chiar dacă simpla afinitate pentru aceleași valori culturale e fundamentul acestui sentiment.

Al dumneavoastră,

Valentin Emil Mușat”