VOLUMUL II (SIRENA DE FACEBOOK)

Nu există șarpe mai veninos, mai ranchiunos, mai șiret, mai viclean, mai sadic, mai ascuns, mai mușcător decât femeia. Și nu o spun cu răutate, sau cu dispreț, ci afirm asta de la înălțimea unei înțelepciuni (atâta cât mi-a hărăzit Dumnezeu) pe care am acumulat-o în lungul existenței mele.

Contrar celor care cred sau își imaginează că sunt un misogin sadea, eu iubesc foarte mult femeia! Că doar de aia  m-am căsătorit cu femeia (e drept c-am și divorțat), de aia am un copil („făcut” tot cu femeia!), de aia când ies la o plimbare prin oraș, capul îmi devine turelă după rotunjimi de femeie.  

Iubesc femeia pentru că ea este generatoarea celor mai interesante și profunde trăiri inspiratoare de idei creative. O iubesc pentru că-mi oferă obiect și subiect al gândurilor mele de ființă înzestrată cu simțibilitate și gând…

Femeia, pentru majoritatea bărbaților (așa, cam într-un procent de nouăzeci la sută…), devine, la un moment dat, rațiunea de a fi. 

O tachinez, pentru c-o iubesc!

Îi dedic poeme din același motiv. 

Bun, bun, se vor întreba unii și (mai ales) unele, da de ce cu ruj pe bot și cu mustăți? Simplu, vă răspund: pentru că femeia odată ce a urcat la rangul de femeie, când îi apare în față un ruj, imediat se rujează.

Da, okei, okei, rujul ca rujul, dar mustățile? Iar e simplu de răspuns: toate femeile au mustață! E drept că nu este ea proeminentă așa cam cum ar fi la un bărbat, dar cert este că au. Priviți-le bine și de aproape (dacă aveți pe lângă casă o femeie), mai ales dimineața, când sunt ele nevăcsuite. Toate au! Garantat! Încă unele au chiar și barbă…

Cu toate astea eu o iubesc, pentru că ea este sarea și piperul, culoarea și umbra, soarele și întunericul, chiar sensul acestei vieți atât de terne.