A TE ÎNDOI DE TINE ÎNSĂŢI/ÎNSUŢI
În principiu nu e rău să te îndoieşti, aşa, în general. Pentru liniştea din sufletul tău, pentru echilibrul tău spiritual este bine… În principiu…
Rău este să te îndoieşti de tine însăţi/însuţi. Oare nu poţi fi tu aceea/acela care să genereze sentimente şi să răscolească simţibilitatea unui om? Crezi că nu poţi fi? Crezi că nu e suficient că exişti? Crezi că nu eşti un om de valoare? Crezi că nu eşti o fiinţă frumoasă? Frumuseţea este o noţiune (relativă) care se defineşte prin dinamism (dacă vorbim despre frumuseţe). Nu există frumuseţe statică decât în cazul operelor de artă. Am întâlnit oameni care la prima vedere păreau că sunt urâţi, dar care, după 5 minute de discuţie cu ei, deveneau extrem de frumoşi. Frumuseţea nu vine din „datul” formelor pe trup, din „picturalitatea” unui chip fără de cusur, ci din interacţiunea spirit-trup care să-ţi lase impresia că te înconjoară ca o adiere blândă de vară-primăvară-nocturnă, nici prea caldă, nici prea rece… Pe de altă parte este bine să fii o fiinţă caldă, comunicativă şi cu o anumită experienţă de viaţă, să i-luminezi pe cerul vieţii altora cu aripile larg desfăcute ca un pescăruş alb care aduce alinarea acolo unde ea lipseşte.
Cineva spunea: „Când mă analizez mă detest, când mă compar mă prefer”. Depinde, deci, la cine şi la ce te raportezi. Faţă de Einstein suntem cu toţii nişte bieţi mocofani, dar faţă de foarte mulţi dintre semenii noştri putem fi geniali…
