DESPRE VIATA CA DESPRE UN TREN PE O LINIE FERATA
Mi-a scris aşa:
Viaţa nu este şi nu se trăieşte la întâmplare ci doar… la firul ierbii. Adică în locul de unde nu vedem totul. Le luăm aşa cum vin. Viaţa fiecăruia parcă este pusă pe câte o şină de tren. Din loc în loc intervine cineva care schimbă macazul. Spre o linie moartă sau spre cea mai apropiata gară. Dincolo de definiţie, întâmplarea nu are nicio regulă precisă.
Prioritate absolută? Da…, poate pentru început, altfel cred că devine obsesie şi obsesia nu este iubire.
Ce înţelegi prin „Este posibil să iubeşti foarte mult pe cineva şi să nu ştii cum s-o faci”? Când ştii cum s-o faci este judecată, gândire pură? Iubirea dacă este iubire… celălalt o SIMTE… indiferent dacă ştii cum s-o faci sau nu. Eu nu cred în destin, sunt simple coincidenţe… În spatele expresiei „este destinul”… nu-i decât o renunţare … un fel de a te complace în „aşa mi-a fost scris”…, scris de cine?
I-am răspuns astfel:
Multă dreptate ai, draga mea. Ţie ţi-a dat Dumnezeu nu numai frumuseţe, ci şi multă, multă înţelepciune pe care mulţi nu o au.
Şina de tren sau destinul sau soarta ne sunt date. E musai să ne urmăm cursul vieţii, nu putem face altfel. O deviere de la traseul nostru înseamnă moartea noastră. Pentru că nici naşterea, nici moartea, dar nici parcursul vieţii noastre nu depind de noi. Deşi nu ne place să acceptăm acest adevăr şi spunem mereu că viaţa noastră depinde de noi.
Adevărat: obsesia nu este iubire, este o boală, o formă derivată a nevrozei.
Vei înţelege, poate mai târziu, ce înseamnă să iubeşti şi să nu ştii cum s-o faci. De exemplu eu îmi doresc foarte mult să dăruiesc flori, dar nu ştiu cum s-o fac. Am mai spus asta. Am dus odată nişte flori iubitei şi le-am tăiat cozile ca să intre în geanta diplomat. Altădată mi s-a spus că le ţin în mână „ca pe o spadă”. M-am lecuit şi am renunţat la a mai dărui flori femeilor. Asta îmi dăunează. Ele mă judecă şi mă acuză că nu le-am dăruit nici măcar o floare. Mai important este ca cea pe care o iubesc SĂ SIMTĂ asta şi să preţuiască ceea ce simte, nu să aştepte flori, flori pe care oricine le poate dărui pentru a face impresie.
„Aşa ţi-a fost scris”. De acea forţă invizibilă şi impalpabilă. Imaginează-ţi că dacă tu eşti ceea ce eşti astăzi, în locul în care eşti acum şi cu oamenii pe care îi ai lângă tine, totul este aşa, pentru că AŞA ŢI-A FOST SCRIS. Pentru că ăsta este destinul tău. Şina ferată de care vorbeşti tu te-a adus aici/acolo unde eşti şi tot ea te va duce mai departe, dar nu te poţi abate, chiar dacă cineva mai schimbă macazul, tu tot pe şina TA ferată vei rămâne. Metaforic vorbind toţi suntem câte un tren pe o linie ferată.
Da. Asadar si visul si dorinta si ispita si dorul…toate fac parte din scenariul pe care nu-l putem influenta nicicum? Controlul, nici atat nu ne e permis. Nu spun ca nu gandesc si eu deseori asa. Desi parca mai uit cand si cand, mai ales atunci cand imi iau cufarul (rosu?) si plec, fie si doar cu gandul, catre zarile diminetilor albastre. Asta asa, ca sa sfidez soarta, fie si doar visand…
Acum nu înseamnă că ceea ce am spus eu are caracter de lege. S-ar putea să mai şi greşesc. Ca tot omul…
Ma tot intreb..cat din viata noastra „ne este scrisa” si cat adaugam noi, cu un liber arbitru, dac-o exista… Avem sina noastra, peroanele noastre, dar intersectarile cu alte sine, cu alte vieti, si rascrucile ….ne sunt si ele scrise sau nu? Cat este sortit si cat este lasat in voia noastra?
Părerea mea este că totul ne este sortit! Ceea ce adăugăm noi vieţii noastre ţine tot de un scenariu care nu ne aparţine. Intersectările cu alte şine sunt şi ele prescrise. Şi răscrucile aşişderea. Altfel am fi o planetă de oameni fericiţi, fiecare cu destinul său pe care şi l-ar fi dorit şi construit ca atare. Dar, din păcate, sunt mai multe vieţi nefericite decât fericite pe bunul acesta pământ…
E cam trist scenariul acesta, cu totul sortit. Dacă tot nu pot schimba nimic şi viaţa va urma doar un plan dinainte scris, ce rost mai are să vreau, să mă zbat, să visez, să…încerc?
„să vreau, să mă zbat, să visez, să…încerc” fac parte din acelaşi scenariu. Sunt oameni care obţin extrem de uşor tot ce vor de la viaţă şi alţii care se zbat (adesea zadarnic) pentru a obţine măcar o fărâmă din ceea ce obţin ceilalţi.
Se spune că aceştia trebuie să plătească „nişte păcate” ale înaintaşilor. Sau că într-o viaţă anterioară ar fi făcut multe greşeli pe care acum, în viaţa asta, trebuie să le suporte. Te-ai întrebat vreodată: de ce omul frumos este lăsat de la Dumnezeu să fie frumos, iar omul urât să fie urât? (Mă refer la fizic). Fiecare are karma sa. De ce nu ne-a făcut Dumnezeu pe toţi frumoşi (pentru că ne iubeşte în mod egal pe toţi)? Este clar că în viaţă, cel ce are mai mult de pătimit va fi omul „înzestrat” cu urâţenie, deşi el nu şi-a dorit să fie aşa, urât!