PANTOFII ROȘII
Râsul tău, eflorescență de zăpadă strălucind precum diamantele-n razele pale ale lunii de mai, râzi, copil, poate de mine că încă mai caut cu palme tremurânde urma pe care-ai lăsat-o prin locuri neumblate cu gândul, cu trupul înfășurat în cearșaful dimineții montane, încă mai caut forma întrupată în aer ca o statuie întru veșnicie… amintire…
… vultur cu ghearele răscolesc pământul să dau de pantofii tăi roșii, ascunși lângă sânul rotund al verii îmbelșugate… marele șarpe alb cum venea și-i găsea neumblați încă prin sufletul meu, dar venea… venea și se-nșuruba…
În calea ta pânze celebre agățate pe ziduri și scări de mătase ți se aștern să le urci către mine însetatul la margini de ape cu sălcii, iubito, așează-te aici și Fii căci iarba, iată, se-nfioară de umbletul tău în pantofii din catifeaua cea roșie pe care ai însângerat-o așa cu sângele meu… râsul și ochii fac păsările să zboare cu inima-mi prinsă sub aripi… cer adăpost fiicelor umbrei… orhideu friguros mă devoră…
